Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

11 iulie Mâine dimineaţă plec la Constanţa. Ce poveste şi cu plecareaasta! Încă de acum o săptămână vreau să o iau dinloc, dar ba unii, ba alţii mi-au pus beţe-n roate. Abia astăziam putut căpăta toate dezlegările, unele smulse cu forţa, altele obţinute cuintervenţii. În primul rând, lucrul pe care-l crezusem cel mai uşor de căpătat,a fost în realitate cel mai greu; autorizaţia de călătorie. Căci fără aşa ceva nuse poate ieşi din Bucureşti. Circumscripţia poliţienească de care aparţin numai eliberează asemenea autorizaţii, „de ieri-azi”, cum scrie pe un anunţ deacolo. A trebuit să mă duc la Prefectura Poliţiei, unde cu concursul Valentinei,care lucrează la Serviciul Paşapoarte, mi s-a eliberat numaidecât una.Acum mai rămânea să capăt aprobarea directoarei mele, ca să plec, şi niciaceasta n-a fost uşor de obţinut, ba trebuie să spun că nici n-am obţinut-o şiplec fără îngăduinţa d-nei R. „Bine, pleci, dar eu nu-mi iau nici o răspundere!”mi-a răspuns când i-am spus că eu, oricum, plec. E drept, primarul a dat odispoziţie că nimeni nu are voie să părăsească oraşul fără autorizaţie scrisă.Asemenea dispoziţii s-au dat la toate instituţiile pentru funcţionarii respectivi.Noroc însă, că ele ţin o zi, două, până apar altele. Directoarea mea însă,formalistă cum este, nu admitea nici în ruptul capului să-mi dea „autorizaţiascrisă” ca şi cum ar comite o ilegalitate fantastică. De fapt, ea mă invidia cămă duc la Constanţa, unde şi dânsa ar fi voit să se ducă, mai având acolounele resturi de familie. Plec, deci, fără aprobarea ei. A făcut atâta gălăgie pechestia asta, de parcă ar fi fost vorba de o plecare în America.Ora 10.45 seara. Alarmă. Scriu sub alarmă. Acum, la unsprezece fără unsfert, abia după ce toată lumea se culcase, au început să sune sirenele. Saroamenii din paturi şi fug la pivniţe sau prin curţi, în cămăşi de noapte, ca sănu-i surprindă în somn. Credeam că în seara asta au să ne lase în pace, aş fivrut să mă culc mai devreme, căci mâine mă scol dis de dimineaţă, să mă ducla gară. Am stat până la ora zece în „forum” (adică pe treptele de la intrare)şi am aşteptat glasul lor sinistru, dar n-au binevoit să se producă. Atunci amridicat „congresul” şi ne-am întors în camerele noastre. Şi iată, tocmai dupăce s-au stins toate luminile, s-au pornit să urle lugubru, violent, nebuneşte,de parcă ar fi ajuns uraganul la marginile oraşului. Am ieşit pe coridor, să vădce se petrece în casă. La medicinistă lumina era stinsă, nu se simţea nici omişcare. „– Domnişoară? – Ce e? – Te-ai culcat? – Da. – Păi, n-auzi ce esteafară? – Ei, şi dacă este ce vrei să fac. Lasă-le să urle. Mâine am treabă.”Splendid răspuns. Mi-am pus halatul pe mine şi m-am dus în curte, din curiozitate.A apărut mai întâi Sandu, pe urmă Mitică, pe urmă coana Zoe. Eirespectă cu stricteţe alarmele, ies în curte, căci se tem să nu cadă casa pedânşii sau să nu se pomenească în toiul nopţii cu calcanul clădirii alăturatepeste acoperişul lor. Doamna Olga, doarme. Probabil că n-a auzit sirenele.Cei trei se plimbă prin curte, în halate. Sandu îi cere lui taică-su: „Mitică, dămio ţigară.” Amândoi aprind şi fumează cu focul în palme, ca adolescenţii, sănu-i vadă „ăia”. Cerul e plin de stele, căci luna e voalată de nişte nori ce vinde la răsărit. E linişte mormântală şi lumea aşteaptă cu sufletul la gură să seaudă bubuituri. „- Eu, de-acum încolo, nu mă mai dau jos din pat, până nuaud tunurile. Nu vezi, de câteva seri, ne păcălesc mereu, ne strică somnuldegeaba.” „- Ei, nu mă sculam nici eu, dar nu mă lasă Zoe, ca să ies, să ies!”răspunde dom’ Mitică, cel cam tare de urechi. Undeva fulgeră. „- E spre Târgovişte,are să plouă”, zice Sandu. „- N-aş vrea să plouă, mâine dimineaţăplec la Constanţa” îi spun. „- Păi la Târgovişte, iei trenul de Pucioasa, de laTitu”, se amestecă în vorbă dom’ Mitică, fost inspector la C.F.R.Ex Ponto nr.3, 200651