Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

mai degrabă decât înlăturate sunt trecute prin operaţii de filtrare, reducerela numitorul comun şi esenţializate ca să fie dat în vileag conţinutul ultim şitrăsăturile de temei, dincolo de ceea ce, oricât de fermecător, de insinuant,nu-i decât pitoresc, localizare, marginalitate subţire.” (N. Steinhardt, Tribuna,28 august 1986).„O însemnare de lectură, din 1985, în marginea unui text al lui Anton Dumitriu,marchează, semnificativ, o atare prospectivă, sub indicaţia arhetip şidezvoltare. «Arché conţine în el, în acelaşi timp, ideea de început şi de putere».Arché adună, aşadar «ceea ce dă origine unui lucru», dar şi ceea ce dominălucrurile «prin puterea de a fi ceea ce sunt şi a se dezvolta în ceea ce vor fi».Arhetipul, ca principiu al tuturor tranformărilor ulterioare, - un astfel de înţelespreface veghia statică într-un heraclitean miez de foc, ascuns în straturile dearheologie spirituală proprii artistului. Şi îl proteguie în frământările disputeisale mai vechi, între sufletul doric, înălţat spre geometrie, şi tentaţia chemărilorfelurit vitale. Marin Gherasim îşi propunea, încă din 1978, să cerceteze«raportul dintre formele matriciale, arhetipale şi invenţie». «Cât de departe,se întreba atunci pictorul, se poate merge cu dezvoltările, pornind de la unarhetip»”? (Dan Hăulică. Text în catalogul Expoziţiei lui Marin Gherasim dela Muzeul Naţional de Artă, 1998).„Pe de altă parte, în spaţiul artistic românesc, pictura lui Marin Gherasim,alături de alte câteva poetici vizuale înrudite, ilustrează un mod exemplar alatitudinii creatoare în şi faţă de imagine: integrând şi păstrând achiziţia modernăa abstracţiei, dar raportându-se continuu la prestigiul şi adevărul unuianume dat peren al «bizantinismului», al tradiţiei autohtone, regăsind decicaracterul funciarmente iconic al imaginii, condiţia ei de a întrupa, a da chipunei ordini cu sens şi finalitate a lumii – această pictură încearcă o sintezămonumentală între modernitate şi tradiţie, conturând o posibilă «paradigmăculturală a locului»”. (Magda Cârneci, Un model al chipului locului, în „Contemporanul”,26 iunie 1986).Ex Ponto nr.3, 2006„După căutări nu mai puţin dramatice, pornind tot de la premize pregnantindividuale, expresioniste, trecând printr-o etapă în care se afirmă nevoia dematerie, asociată unei game cromatice restrânse la maximum, Marin Gherasimajunge la rândul său să construiască un spaţiu cu vocaţie intens spirituală,recuperându-şi splendoarea culorii. Şi dacă repertoriul de forme (abside, bolţi,porţi) aparţine declarat arhitecturii bizantine, nu mai puţine sugestii vin artistuluidin fastul cromatic al acestei arte bizantine atât de abstracte în esenţasa. Delimitată de rigoarea formei, culoarea se aşterne în ecrane compacte,cu opulenţă şi strălucire în tonuri saturate, având preţiozitatea materiilor rare:intervine simbolic aurul, peliculă de lumină, expresie a unui spaţiu spiritual şiterestru deopotrivă.” (Alexandra Titu, Culoare şi spaţiu în pictura româneascăcontemporană, în „Arta”, nr. 5, 1984).74