Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006Nicolae Motoc propune iniţierea cititorului într-o nouă lume poetică cu unnou limbaj, „coborârea” spre materialitatea frustă a cuvântului şi, mai mult,asocierea imaginii lui Orfeu cu cea a unui izbăvitor Mesia. El se sacrifică înfelul său pentru mai binele semenilor. Trimiterea directă la destinul Christic estepoate şocantă într-o lume a mitului total transformat. Eul poetic se ipostaziazăîn: „Telal albinos al mirobolantelor pomeni cu dulci ciorchini / Din flori de salcâmspre-ndestularea celor săraci cu duhul // partizan al comerţului cu-mpletituridin ramuri de ghimpi / Amintind de coroana fratelui orfic care spre a ne salva/ De sclavia cruzimii se încredinţase unei iubiri abstracte”.Orfeu anunţă sosirea noii credinţe, prin însăşi esenţa de sacrificiu pecare o poartă cu sine: „Te ignori fără să fii îndreptăţit sa afli de unde vii deşi/ Aşa cum fratele isus despre a cărui sosire am profeţit - / i-a făcut faţă uneiîntrebări şi mai dificile-de unde/vine credinţa?- şi Tu ai putea spune că vii cabucuria / Sau dorinţa de unde s-a zămislit din ea însăşi lumina.Universul marin, prezenţă constantă în scrierile lui Nicolae Motoc – poeziesau proză – este refăcut de fiecare dată în alt registru. Amintirea mării şi asentimentului pe care apropierea ei îl creează, a senzaţiilor olfactive, a lungilorplimbări pe faleză, golfului poleit de soare în zori sau violaceu în penumbraînserării, aşa cum s-au fixat mental la diferite vârste se sublimează într-o nouăproiecţie faţă de care peisajul real are sau nu importanţă.Volumul Ochiul lui Orfeu înseamnă mare şi simboluri nenumărate care vindin acumulări culturale. Construcţia de-a dreptul labirintică a edificiului poeticdin volum impune o atenţie specială din partea lectorului care poate fi amăgitde încărcătura mitologică a textului.Zeiţe, menade, zei aspri cu păgâne glasuri, ritualuri uitate sau doar împinseîn zona de umbră a gândului apar şi dispar printr-o continuă fulguraţiea memoriei regresive. Trecerea prin poezie este în fapt o străbatere iniţiaticăa unei lumi, pe care privind-o şi trăind-o, te alătură simţirii unui Orfeu carenu mai are seninătatea şi lumina venite din glasul divin sau cântecul lirei ceîmblânzea fiare: „S-ar zice că trecând prin infern eu mi-am câştigat harul /Dezechilibrului şi-al infraviziunii. Altfel cum aş mai izbuti / Să alerg în toatepărţile deodată sau să pun un semn / De egalitate între petrecerile unor fantasmecu aripi / Şi desfătările unor forme ale misterului pe insulele fericirii /La care eşti chemat să iei parte fără sentimentul duratei?”O ironie crudă a iubirii şi a vieţii aduce în prim-plan menade groteşti , slujitoareîntr-un templu al minciunii şi îndoielii unde puritatea iubirii lui Orfeu nuîşi mai găseşte locul: „Uneori în zori sunt chemat să duc cu fiecare menadă /O boccea virtuală / Doldora de tuburi cu boieli şi săcuieţi muzicali cu silicon /Gene false şi oglinzi din pietre lustruite c-un şmirghel / Din lacrimi de bărbaţicare suferă că nu-s iubiţi. Pline de depilatoare şi flacoane de ruj preparat dinsângele lui orfeu”.O va mai căuta/o va mai găsi adevăratul Orfeu (cel cu majusculă!) pea sa Euridice în infernul lumii?! Spune poetul: „Aici unde fidelitatea este unizvor spre gloria / Euridicei din care-şopteşte din şanţ ţitera / Spartă-mixatcu sângele lui orfeu menadele / Beau cu pumnii Unde înainte de a fi în pas /Cu tăria răzbunării sau s-o confunzi cu dorinţa / Iubirea e o formă de-a sfidaindiferenţa mării”.Seva cu totul „grea” a poemului este dată de incredibile asociaţii lingvisticesau chiar de cuvinte abia născute dintr-un nou creuzet poetic: „zăpadaunui zâmbet pe gura verii şi-a falezei / Amplifică muzica ploii şi nostalgia eifricoasă”, „în bazarul falezei îmi revine onoarea de aghezmatar / fără plată să136