Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

profilFLORENTIN POPESCUDan Laurenţiu:„Eu am căzut din cerul cu grădini albastre…”Sub semnul acestui frumos vers pe care l-am găsit într-una din ultimelepoezii cuprinse în volumul său retrospectiv Poziţia aştrilor, apărut în1996 în colecţia „Biblioteca pentru toţi” a Editurii „Minerva”, sub îngrijireaautorului, pare a sta, la o mai atentă lectură, întreaga lirică a lui Dan Laurenţiu,poet din generaţia de aur a lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe,Grigore Vieru, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Cezar Baltag. Iată că- Vai!, cum ar zice poate un bard – unii dintre aceşti străluciţi reprezentanţide generaţie ne părăsesc, rând pe rând, ca într-un blestem, aproape laaceleaşi scurte intervale de timp la care s-au ivit pe lume. Marin Sorescu(n. 1936) a plecat spre cele veşnice în 1996, colegul lui de generaţie,Gheorghe Tomozei (n. 1936) urmând la scurt timp (1997), pentru ca lascurtă vreme să-şi încheie destinu-i pământesc Cezar Baltag (1937-1997),iar mai apoi să-şi frângă zborul şi Dan Laurenţiu (1937-1998).Evident, cum s-a întâmplat şi se întâmplă mai întotdeauna la moarteaunui poet valoros, şi în cazul autorului cărţii Poziţia aştrilor, numele luiDan Laurenţiu a fluturat o vreme pe multe buze (şi nu numai ale confraţilor!),iar opera lui a intrat, brusc, în atenţia publicului larg, căutându-i-setaine şi subînţelesuri, conotaţii şi semnificaţii la care până atunci nu s-augândit, poate, decât criticii şi istoricii literari.Nu mă număr nici pe departe printre cei care se pot lăuda cu prieteniaşi compania lui Dan Laurenţiu. Prin natura lucrurilor, locuind multă vremeîn blocul scriitorilor din strada Apolodor din Bucureşti, l-am cunoscut,însă, întâlnindu-l în mai multe rânduri când venea în vizită la prieteni şicunoscuţi din imobilul cu pricina. Abia dacă am schimbat câteva repliciconvenţionale şi de politeţe de-a lungul mai multor ani. În furnicarul descriitori şi scriitoraşi aflaţi într-o necontenită mişcare şi sporovăială (înpreajma sau în blocul de pe Apolodor, dar mai ales în restaurantul şigrădina de la Casa Scriitorilor, ori în alte locuri), Dan Laurenţiu ieşea înevidenţă, ca om, prin câteva trăsături ce-l individualizau, la modul plăcut,şi-l făceau uşor recognoscibil. Întâi şi-ntâi prin figura aparent boemă aţinutei lui vestimentare, căci nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată „la patruace”, cum se zice, adică purtând costume elegante, la dungă, cravatesau papion; apoi prin nelipsita-i umbrelă, folosită mai degrabă pe post deEx Ponto nr.3, 2006127