Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006Titlul romanul are, aparent, legătură cu partea în care tatăl şi fratele Nineisunt ucişi cu violenţă, însă în ultima pagină a romanului este dezvăluit sensuladevărat al acestuia. Fără sânge nu este altceva decât viaţa la care a visatNina din momentul captivităţii ei silite în pivniţă şi până în momentul în careviaţa ei s-a transformat într-un infern blând.În momentul în care Nina realizează că trebuie să coboare în acea pivniţă,caută în privirea tatălui ei o explicaţie ce întârzie să apară. Din acea clipă fatarămâne practic singură cu ea însăşi. Nu poate să înţeleagă ce i se întâmplă,nimeni nu-i explică ce se întâmplă. E singură. E speriată. Instinctul de conservareo ghidează într-o lume nouă, iar ascunzătoarea este, de fapt, spaţiulîn care începe această lume. Odată închisă în pivniţă îşi îndoise picioarele,şi stătea acolo, ghemuită, ca şi cum ar fi fost în patul ei, şi nu ar fi avut nimicaltceva de făcut decât să adoarmă şi să viseze. Ea nu face altceva decât să seizoleze într-o intimitate-interioritate ce aminteşte cumva de confortul spaţiuluiamniotic de dinainte de naştere. Fantasma ei compensatorie are semnificaţiaşi unei regresum ad uterum. Nina reiterează această stare de confort amnioticde câte ori este nevoie, este modul ei de a respinge violenţa unei lumi căreiaîntârzie sau îi este dificil să-i confere sens: Se piti în pătură, se ghemui şi maimult, ridicându-şi genunchii spre piept. Îi plăcea să stea aşa. Simţea ţărânajilavă, sub şold, ocrotind-o – ea nu o putea trăda. Şi îşi simţea propriul trupadunat, răsucit ca o cochilie – asta-i plăcea – era carapace şi animal, adăpostsieşi, era totul, era pentru ea însăşi totul, nimeni nu i-ar fi putut face rău, câttimp ar fi rămas în poziţia aceea – redeschise ochii, şi se gândi. Nu te mişca,fii fericită. Iată deja o schimbare totală a fiinţei ei. Nu mai este copila speriatăcare să caute în ochii tatălui ei o alinare. Nu mai visează că se află în patulei. A devenit conştientă de ea, iar lucrul acesta nu o sperie, dar nici nu o facefericită aşa cum îşi propune să fie. Îşi dă seama că doar pe sine se are, căîşi este adăpost, adăpostul unui animal uman ocrotit de pământ. Există aicio imagine a eului scindat şi recuperat fantasmal, completată de momenteleurmătoare în care auzea spectacolul macabru de dincolo unde protagoniştiierau tatăl şi fratele ei. Persistă aceeaşi atitudine specifică copilului careîncearcă să se protejeze singur printr-o ordonare a atitudinii corporale: Cumâna îşi aranjă fusta. Părea un meşteşugar concentrat să-şi finiseze lucrarea.Ghemuită pe o parte, înlătură imperfecţiunile una câte una. Îşi alinie picioarelepână-şi simţi gambele perfect suprapuse, cele două coapse uşor unite,genunchii ca două ceşti în suspensie, una peste alta gleznele separate deun gol. Verifică din nou simetria pantofilor, împerecheaţi ca într-o vitrină, darde aceeaşi mărime, ai fi zis tolăniţi de oboseală. Îi plăcea acea ordine. Dacăeşti o scoică, ordinea e importantă. Dacă eşti cochilie şi animal, totul trebuiesă fie perfect. Exactitatea te va salva.Nina s-a împrietenit nu numai cu pământul de sub ea, dar şi cu pivniţa. Atitudineaei reflectă o atenţie care va deveni obsesivă pentru felul ei de a existaîn acest nou mediu. Nina aude strigătele de durere ale tatălui său şi încearcăsă şi le îndepărteze din minte printr-un joc. Nina face un efort considerabilpentru a ecrana ceea ce se întâmplă prin apelul dramatic la jocul copilăresc:Nina-şi aminti cântecul acela care începea cu: Numără norii, vremea va veni(...) Prin lâna aspră a păturii se puse pe cântat, cu un firicel de voce. Numărănorii, vremea va veni. Însă acest mod de a ignora ceea ce se întâmpla cufamilia ei nu exorcizează complet realitatea de “dincolo”: Nina auzea vocearăguşită a tatălui ei care horcăia de durere, apoi auzi vocea fratelui său. Segândi că după ce va fi ieşit de-acolo va merge la fratele ei şi-i va spune că154