Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

să devină fiinţe sociale, căci limba înseamnă alteritate. Dar ea înseamnă şicreativitate. Creaţia lingvistică a unui vorbitor trece la alţii, mai întâi din propriasa familie, apoi în sfere tot mai largi, ajungându-se astfel la crearea limbiiistorice (s.n.), aşa cum este limba română istorică, cu toate varietăţile ei, şicu toate dialectele ei din afara României. Prin alteritate superioară, care învingealterităţile minore (locale), se creează în timp limba comună (s.n.), deexemplu limba română care se vorbeşte, în pofida unor diferenţe teritoriale,din Transnistria şi până în Banat, iar apoi, „o limbă comună a limbii comune”(p. 141), cât mai unitară, care nu este alta decât limba exemplară, limbastandard, limba literară, având o normă ideală pentru toată comunitatea devorbitori, aşa cum este limba română în care creează azi scriitorii din Româniaşi din Republica Moldova. Iată cum, pornind de la filosofia universaliilorlimbii, în modul cel mai logic cu putinţă şi cu o argumentaţie de nezdruncinat,Eugeniu Coşeriu evidenţiază ideea unităţii naţionale a tuturor românilor, şi acelor din Basarabia, în jurul limbii române, reperul absolut al acestei unităţi,primejduită azi de de politicaştri (sic!) iresponsabili dintre Prut şi Nistru.În penultimul studiu al secţiunii a treia, intitulat Tipologia limbilor romanice(p. 145-169), savantul priveşte limba română din perspectiva tipologieilingvistice romanice la care s-a referit adesea şi în celelalte texte cuprinse învolumul pe care îl discutăm. Bun cunoscător al latinei şi al aproape tuturorlimbilor romanice, Eugeniu Coşeriu aplică acestora principiile şi conceptelecare l-au făcut celebru în toată lumea precum tipul, sistemul, norma, vorbirea 7 ,ca şi alte noţiuni de teoria limbii (paradigmatic-sintagmatic, analitic-sinteticfuncţii relaţionale şi nerelaţionale, etc.), subliniind specificul tipului lingvisticromanic şi modul în care limba română se încadrează în acest tip.Ultimul text al secţiunii şi al volumului, Balcanisme sau romanisme? seintegrează firesc în structura concepută de editor, limba română fiind privităaici din perspectiva arealului balcanic din care face parte, alături de alte limbinelatine precum greaca, albaneza, bulgara, slava macedoneană. EugeniuCoşeriu ridică aici o problemă de ordin metodologic: nu toate paralelismeleexistente în limbile balcanice sunt specifice aşa zisei „uniuni lingvistice balcanice”.Numeroasele „balcanisme” luate în considerare de balcanişti, sunt defapt „latinisme” sau, mai bine zis, „romanisme”, adică inovaţii nu ale romaniceibalcanice, ci ale latinei vulgare. La rândul lor, uneori, aceste romanisme arputea fi „grecisme” pătrunse în latina vulgară. Aşadar, „dacă e vorba de un«balcanism» din română, înseamnă că, înainte de a urma alte căi, faptelerespective trebuie să le căutăm mai întâi în latină şi în limbile romanice. Subraport istoric, româna este, în primul rând, o limbă romanică şi abia apoi o«limbă balcanică»” (p. 176).Ex Ponto nr.3, 2006Sperăm că în rândurile de mai sus am reuşit să prezentăm măcar o partedin concepţia lui Eugeniu Coşeriu referitoare la limba română, concepţie pecare ilustrul învăţat român o integrează, cu o logică perfectă, într-o largăviziune teoretică şi fiolosofică despre limbaj, în care se adună mai multedin ideile sale care l-au făcut celebru în lingvistica mondială postsaussuriană.Pe de altă parte, cunoaşterea profundă a limbilor romanice, dar şi aacelora din arealul balcanic, uriaşa putere de cuprindere a ideilor generale şia faptelor de amănunt, simţul ascuţit al limbii şi neobişnuitul spirit analitic şide sinteză i-au permis să ofere soluţii şi interpretări neaşteptate şi de maresubtilitate ale faptelor concrete de limbă, pe care romaniştii din România şidin toată lumea le vor cerceta, fără îndoială, cu interes. Dacă la toate acestea198