Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ecaterinei şi a suitei ei şi voinţa thimotică şi orgoliul rusesc al prinţului Potemkin.Nevoia lui de a poseda şi stăpâni, de a „ingera” metis, este înscrisă înplanul devenirii.Întâlnirea dintre cei doi este întâlnirea zeului şarlatan cu filosoful. Între eiorice divergenţă este un indecidabil, singurul sfârşit posibil fiind alianţa.Dar care este modelul ideal al celui care, stăpân fiind pe o formă de metis,o „îmblânzeşte” cu „prudenţă”? „Pentru Aristotel, modelul fiinţei prudente (...)este politicianul, omul a cărui , individul a cărui acţiune îndreptată cătreun ţel trebuie să ţină seama întotdeauna de momentul oportun şi să ştie căse desfăşoară într-un domeniu al veşnicei instabilităţi” 9 . Ecaterina nu estenici ea o inocentă, politica ei o demonstrează peste măsură. Dar vicleşugurilela care recurge sunt „prudente”, urmarea fermă a unei chibzuinţe, şi lipsă aoricărei extravaganţe.De fapt, diferenţa între Potemkin şi Ecaterina este diferenţa dintre prudenţăşi abilitate - prin care se defineşte tipul uman al „pehlivanului” sau„ştrengarului”, „individul remarcat prin prestigiul neliniştitor al unei inteligenţeneasemuit de suple” 10 .Mai mult ca sigur, nici Ecaterina nici Potemkin nu gândeau în termenii mitologieigreceşti, dar nici dezbaterea în jurul categoriei de metis nu se opreştela discuţia unor filosofi greci ai secolului al IV-lea. În istoria inteligenţei, acesteconcepte au urmărit evoluţia gândirii apusene până în epoca modernă.Pâine şi circSatul Potemkin este, pentru „organizatori”, un truc. Iar scamatoria are, înorice dicţionar obiectiv, două definiţii, diametral opuse. A face o scamatorieînseamnă, pentru „spectatorii” care cred în magie, să arăţi ceva ce, în modmiraculos, se întâmplă în spaţiul realului, iar pentru cei care nu (mai) cred înmagie, să faci vizibile extraordinare fenomene inexistente.Panem et circem este un principiu verificat, astfel încât succesul său demasă nu ar trebui să mai fie o surpriză, şi totuşi...„... Mă autodenunţ” 11Istoria reţine cu bravadă înşelătoriile reuşite, multe din ele intrând înstructura cea mai intimă a miturilor naţionale – iar miturilor, aşa cum ştim,niciodată nu li s-a pretins doza de adevăr. Orice diversiune este legitimată deun cult al eroilor: copaci îmbrăcaţi în ostaşi, batălii în mlaştină, atacuri false,istoria românilor reţine o mulţime de asemenea episoade.De ce ar păstra însă, memoria colectivă o amintire aproape defăimătoare,precum un fals care nu aduce nici o victorie în câmp real, cum estecazul satelor Potemkin? De ce ar reţine o întâmplare dacă ea nici măcar nua existat? De ce orgoliul rusesc nu refuză acest episod jignitor, de vreme cetocmai orgoliul care caracterizează acest popor l-a făcut să născoceascăaceste sate? De ce amintirea aceasta este atât de puternică încât capătărădăcini frazeologice?(Auto)denunţul este o practică sovietică. Orice relatare poate să incrimineze,totul depinde de formulare. „Tot ce spui poate fi folosit împotriva ta”,sau...”Mecanismul dorinţelor mele este foarte rafinat construit. Imediat ce amînceput să mă gândesc la scrierea unui roman, arriere-pense-ul meu mi-aşoptit: de ce un roman? N-ar fi mai bine să scrii un denunţ? (...) ImportantEx Ponto nr.3, 2006161