Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Fiind sâmbătă după masă, toţi cei forţaţi să rămână în oraş, îl părăsescacum, până luni, ducându-se să-şi vadă familiile refugiate prin satele din judeţşi unde se vor odihni şi ei o zi şi jumătate, fără frica bombelor. Cu o maşinămică, a unui prieten de-al lui Nicolae, plecăm şi noi, repede, spre Viişoara.Mâine e duminică, în Constanţa n-am avea nici ce face, nici ce vedea, nicice mânca. Biata noastră Constanţă!Viişoara, 13 iulie Aici secerişul e în toi. Satul e plin de constănţeni,care ies sera la şosea, să se plimbe, ca într-o adevăratăstaţiune climaterică. Cucoane, elevi şi eleveîn vacanţă, profesoare, s-au refugiat şi aici, ca şi în celelalte sate din suduljudeţului, nordul fiind inaccesibil din cauza trupelor staţionate acolo. Câmpul efrumos, ovăzul dă în copt, porumbul e de un verde-negru splendid, inul începesă-şi deschidă floarea albastră, iar grâul ameninţă să se scuture dacă nu esecerat imediat. În curte sunt şase soldaţi pentru lucru, toţi feciori din Oltenia.Li se plăteşte câte şaptezeci de lei pe zi, plus mâncarea, şi banii le rămân lor,ceea ce altă dată nu se întâmpla; altă dată, soldaţii munceau şi ofiţerii luaubanii. Nopţile sunt liniştite şi camuflajul e şi aici o povară. Oamenii trebuie săstea cu uşile şi ferestrele închise, înăbuşindu-se. Ei, care sunt obişnuiţi sătrăiască în aer liber, mai ales vara, se văd acum obligaţi să se închidă searaîn case, ca nişte cârtiţe. Asta-i stinghereşte şi-i supără cel mai mult.Ex Ponto nr.3, 20065414 iulie 1941,ViişoaraAcest „quatorze juillet” îl petrec în camera mea obscurăde la ţară. E un miros greu de ţoale neaerisite,ferestrele sunt acoperite cu draperii groase de lână,ca să nu pătrundă căldura de afară, ziua, şi să nu sestrecoare vreo fâşie de lumină dinăuntru, noaptea, pe jos sunt numai preşuri,din acelea ţesute din cârpe, ce acopăr pământul lipit cu lut, patul e plin de pernefrumoase umplute cu fulgi, iar pe pereţi sunt întinse scoarţe multicolore, cu flori,fazani şi coroane în mijlocul cărora sunt cusute cu arnici sau cu bumbac albiniţialele celor care le-au făcut. Dacă n-ar fi refugiaţii de la Constanţa, mai căaş rămâne aici toată vara, aşa cum făceam în vacanţele din timpul studenţiei.Dar acum nu se poate, casa e plină de copii, cei de aici, cei veniţi de la oraş,încât zumzăie de ţipetele şi scâncetele lor de dimineaţa până seara.Am fost azi la câmp, la seceratul grâului de pe cele cinci hectare de lângăsat, cumpărate acum câţiva ani de la Baubec, când turcul a plecat în Turcia.Pământ bun, gras, roditor, de care tata e mândru. Grâul e foarte frumos, cu unspic mare, bogat. În urma maşinei, trasă de doi boi şi doi cai, şapte legători,cu tata opt, făceau snopi, şi-i lăsau pe brazdă. Deşi suntem la mijlocul lui iulie,e o zi plăcută, căci bate un vânt răcoros. „La timpul ăsta ar fi trebuit să tragăboul cu limba scoasă, şi noi umblăm îmbrăcaţi încă”, îmi spune tata.Cu Coca şi Mihai, ne-am jucat puţin prin grâul copt şi printre snopii depe miriştea proaspătă, Mihai, cu părul lui bălai şi aprins la faţă din cauzasoarelui ca o pâine rumenită, se pierdea aproape prin lanul ale cărui spice ise ridicau deasupra capului. Când se lua Coca după el, începea să fugă, sădea din mâini şi să ţipe, ca în valurile mării la Constanţa. Acolo e marea deapă, aici e marea de grâu. Ne-am dus apoi la in şi la ogorul de porumb, ale