Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006cel al gepidei Adipeg (numită greşit Unicela de arheologi). Ea se încrede cutot dinadinsul karmelor Nefertiti, cobra unui fakir budist, gibonul meloman, darse lasă bântuită nocturn de spectrul Unicelei. Când să spună ce îi reprezentase„memoria secundară” despre apogeul vieţii Unicelei, constată nefiresculsituaţiei: nu poate să comită dezvăluirea, refuză sacrilegiul confesiunii, exactcum indica Michél Foucault: «arheologia nu caută să restituie ceea ce a pututfi gândit, voit, vizat, simţit, dorit de către oameni în chiar momentul în care eiîşi proferau discursul; ea nu-şi propune să regăsească nucleul fugitiv în careautorul şi opera fac schimb de identitate. [....] Altfel spus, ea nu încearcă sărepete ceea ce a fost spus, regăsindu-l în însăşi identitatea lui. Nu pretindea se eclipsa pe sine însăşi în modestia ambiguă a unei lecturi care ar permiterevenirea, în deplina ei puritate, a luminii îndepărtate, precare, aproapestinse, a originii. Nu este nimic mai mult şi nimic altceva decât o rescriere(une réécriture): adică, în forma menţinută a exteriorităţii, o transformarereglementată a ceea ce a fost deja scris» (Arheologia cunoaşterii).M. I. Casimcea îşi va lăsa proiecţia sa auctorial-afectivă în personajulreflector şi narator Arheologul, mandatându-l să o reconstituie, să o animecel puţin virtual, fantastic, pe această descoperire arheologică Unicela-Adipeg.Impactul mărturisirii, în scrisoarea apocrifă trimisă echipei de arheologide către avatarul feminin al acesteia, a provenienţei lucrurilor zornăitoareprimite cu 1500 de ani în urmă într-un vas de Unicela – cu care fusese parţialînhumată – ar leza: intimitatea arheului feminin, integrarea atman-brahman,sobrietatea ipotezelor istoricilor, libertatea imaginaţiei receptorilor de literaturăbună. Autorul romanului stopează astfel efuziunile ei lirice.Intruziunea în discursul epic a oracolului vrăjitoarei Acnagit, urmată imediatde consultarea unui renumit clarvăzător Enuziv – în două capitole aglutinatejurnalului incomplet al Unicelei – arată preferinţa autorului pentru ambiguizareamaximă a controversei colocvial-ştiinţifice, neîncrederea în pseudomartoriide peste timp, a căror oglinzi mincinoase, perceperi spiritiste reduc misterulfemeii, ca efect contrar mitizării necontrolate a vieţii acesteia.După botezarea latinizantă „Unicela” din incipit, în jurul fiinţei adormite,ad-hoc, se aud în tabără, în ruina cetăţii, poveşti inspirate rapid, spuse în starede reverie, sau după somn (oasele rearanjându-se automat, formând mandalagrafiată într-un gorgan pe coperta cărţii) de Arheolog (naratorul homodiegetic)– care este şi directorul şantierului, de colaboratorul său Lime şi de vreo şaseşaptestudenţi. Nu aduc cu cele ale lui Boccaccio ori cu Hanul Ancuţei, decâtîn măsura rediscutării proximităţii distanţei dintre o cetate decimată de atacuri(molime) şi un „vicus” – vecinătatea ei. Destinul alogenei-autohtone Uniceladin Vestul Pontului Euxin reface de fapt etnogeneza românilor, percepută şica retragere în codri, dar şi ca expandare demografică a spaţiului danubiano-ponticpână în ultimele două secole (fluxul demografic spre vechea SciţieMică a mocanilor şi cojenilor, al eroinei Trunchifalnica din romanul casimcianAmintiri închipuite, 2005). Fragilitatea, absorţia vieţii cetăţilor pontice, nesupravieţuireatagmei nobiliare din cauza năvălitorilor dinspre Est se observă şidin acumularea epică de inventarieri ale mormântului Unicelei, ce nu-i bogatîn dovezile opulenţei vieţii materiale. Fuga de captivitate, precipitarea femininăspre siguranţa materială şi statutul maternal îi motivează drepturile înincipienta obşte sătească. Ascunderea neabilă de colectivitatea încă păgânăa extazului mistic, ori a deliciilor amorului ei sunt ipoteze asupra cauzalitătiimorţii timpurii, prin defăimare în public, linşaj. Aceste toposuri (citadin-rustic)devin la M.I.Casimcea abcisa înălţării sociale (prin obârşie familială nobilă,144