Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006comentează în subsol ca odinioară Budai-Deleanu reacţiile indivizilor, emiteanumite consideraţii, aşa că lectorul aude tot. Constantin Arcu e un prozatorauditiv prin mânuirea dialogului şi vizual prin mijloacele comicului, îndeosebicele ce sprijină intenţiile pamfletare, mimarea adevărului, a originalului, aautenticului. Dacă trecem dincolo de definiţiile teoretice, academice, putempresupune că întreg comicul este parodic în principiu, nu doar în raport cumodelele deja constituite, şi raportat la ce este veritabil, adică serios în general.Cum s-a observat în Amintirile unui magician, parodia capătă formediverse, adică poate fi satirică, ludică, polemică, totul în raport de finalitateapunerii în mişcare a mecanismului pamfletar (în asamblul lui). Povestitorulare ştiinţa adaptării stilistice la diversele subiecte, cum cititorul atent şi-a datseama, reutilizarea duce (v.J.M. Defays) la câteva tendinţe detectabile, dintrecare am în vedere deja-vu şi parodia. Prima generalizează situaţiile oferite,cea de-a doua funcţionează, abia perceptibil, şi omagial, în paralel cu intenţiavizibil depreciativă. Dacă le alăturăm satira, cu finalitate marcant dispreţuitoare,şi ironia, cu rol batjocoritor, sau epistolar, specie ajutătoare, reconstituim unansamblu de tip pamfletar, cum am mai spus.Alte povestiri investighează stări grave existenţiale uneori patetice, fărăsă impună, însă, ceva memorabil. Sunt pagini de notaţie, interesante, într-unspaţiu de observaţie unde mijloacele comicului sunt utilizate cu severă parcimonie.Remarcabilă este Duminica bolnavilor, cea mai întinsă povestire.Relatarea începe în zori: „Ca în fiecare dimineaţă, cu puţin înainte de oraşase, m-am trezit” şi se termină noaptea: „După ce uşa de sticlă s-a izbit cuzgomot în spatele meu, am simţit că încep să mă dizolv în viforniţa ce agitacoroanele arborilor uriaşi dincolo de care noaptea îmbrăţişa oraşul”. Întreaceste două momente sunt prezentate micile întâmplări, sunt relatate scurtebiografii, decepţii pricinuite de sentimente erotice imaginate, reflecţii despreviaţă şi moarte etc. Cum spuneam, e mai mult o proză de notaţie şi farmeculnaraţiunii stă chiar în firescul relatării. Nu se întâmplă nimic senzaţional, fiindcăîn câteva zile bolnavii se cunosc între ei, îşi spun suferinţele, îşi clameazăoptimismul ori decepţiile, aceleaşi mereu, îşi târăsc paşii pe coridoare, seîntâlnesc prin locurile de fumat, colportează ştirile, încearcă să se ajute întreei, analizează simptomele cu siguranţa unor experţi, comentează evenimentelepricinuite de noi internări. Totul decurge pe făgaşe binecunoscute şi înacelaşi ritm. Nici măcar duminica, ziua prin excelenţă a vizitelor, nu schimbămersul obişnuit al existenţei. Este o zi din viaţa unui bolnav de astm, o zi trăităîntr-un spaţiu supus unor interdicţii, cu specificul lor şi lectorul se opreşte fiela Soljeniţân – inclusiv la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici , – fie la ThomasMann cu Muntele vrăjit ori la atâţi alţi prozatori înrudiţi prin temă. Mai mereuaceste spaţii sunt înconjurate de pădure, de arbori uriaşi, ca un soi de protecţieîntre interior (spital, sanatoriu) şi exterior („Dincolo de fereastră începealumea ambiţiilor, a vanităţilor de tot felul, a adevăratelor drame umane…”),ca o chezăşie a dreptului la refugiu, la reculegere, la reflecţie. Duminica bolnavilornu este o parabolă decât, poate, prin titlu. Câteva simboluri sunt însăevidente. Înainte de toate, spaţiul ca atare, de regulă unul închis. Cei careintră aici nu-l părăsesc în viaţă fiind decât cu rare excepţii, doar ca pretext dea spune celor din afară despre existenţa dinăuntru. Nebuni, alcoolici, ftizici,canceroşi, mutanţi, mai grav ori mai puţin bolnavi, îşi trăiesc restul vieţii aici,în speranţa vindecării şi reintegrării vieţii normale, în spaţiile aglomerate curitmul lor debordant. Ritmul este acelaşi, proprice meditaţiei. Pentru unii, maiales pentru cei tineri, izolarea într-un astfel de topos poate fi echivalentă unei132