Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006firesc literatura, teoria fractalilor putând aduce informaţii interesante atât asupraoperei, în articulaţiile ei, cât şi procesului creativităţii, în general.În ceea ce ne priveşte, am identificat şi dezvoltat următoarele aspectelegate de fractalitatea literaturii: existenţa unei poetici a fractalilor; fractalitateaartisticului; literatura şi fractalitatea, pe următoarele dimensiuni:a) Literatura fractalilorb) Literatura fractalităţii explicitec) Fractalitatea implicită a literaruluid) Între două orizonturi: explicit / implicite) O limbă numită „fractaliza”,f) Toate acestea corelate cu specificitatea unei „lecturi fractale”.Premiza de plecare a fost aceea că opera literară este ea însăşi o formăgenerată de principiul complexităţii şi al diversităţii structurale, ceea ce permitesă fie interpretată morfogenezic ca un model fractal care respectă regulile dedefiniţie specifice teoriei lui Mandelbrot.Cele cinci principii fractale (primatul detaliului, non-liniaritatea, omoteliainternă, dimensiunea fractală şi ubicuitatea regulilor recursive) îşi găsesc îndomeniul literaturii sugestive expresivităţi şi valenţe, ceea ce pledează pentruo poetică fractală a literarului. În acest sens, literatura în general şi cea postmodernăîn particular devin modele fractale, redefinindu-se drept universuritensionale deschise în care dinamica operelor şi a autorilor este aleatorie;haosul, imprevizibilitatea şi non-liniaritatea fractalică anulează aşadar tradiţionalacauzalitate istorică liniară impusă de perceperea deterministă a literaturiica istorie. „De fapt, afirmă Ion Manolescu, literatura nu ar trebui privită ca unmuzeu de antichităţi pe care publicul să-l viziteze cu mănuşi, ochelari de protecţieşi o hartă a cauzalităţilor spaţio-temporale; ea ar putea fi perspectivatăca un spaţiu cu geometrie variabilă (un soi de fractal „mişcat”, cu ramificaţiiinfinite, pe o infinitate de scări), ale cărui dimensiuni, stiluri, configuraţii şi centrise multiplică simultan şi alternativ.” 4 Pentru I.Manolescu, însăşi literatura postmodernistăar putea fi privită ca o geometrie fractală între două dimensiuni:„Cea a trecutului cultural (pe care îl recuperează sistematic, reciclându-l) şicea a viitorului (pe care îl anticipează prin formele ei experimentale).” 5 O astfelde literatură cere, prin urmare, o lectură fractalică adecvată, aşa cum propuneJohn Briggs: „Haosul şi fractalii sunt fenomene non-liniare, aşa încât sunteţiinvitaţi să evitaţi citirea liniară a acestei cărţi. Încercaţi să vă croiţi prin textpropriul dumneavoastră drum fractal (...). A sări dintr-un punct în altul poatepărea puţin haotic, dar acesta este tiparul despre care discutăm aici.” 6Perspectiva fractalică pare a fi consubstanţială textului postmodernistmai ales, prin dinamica narativă ce implică raportul entropie - negentropie /dezordine browniană - reordonare, prin arhitectura interfeţelor textuale, prinocurenţa spaţiilor pluri-dimensionale aleatorii dar auto-similare, prin fragmentarearealului existenţial şi ficţional în structuri auto-repetitive. Cu toate acestea,şi o operă literară „clasicizată” deja, precum cea eminesciană, poate fi rediscutatăfractalic. Pornind de la premisa că opera eminesciană nu se serveştede metodele de investigare exterioare ei, ci le serveşte, se poate argumentaspecificul fractal al capodoperei, respectiv Luceafărul. În această viziune,poemul se prezintă ca o formă dinamică, variată şi complexă, care dejoacăorice tentativă de modelare reducţionistă, susţinând astfel conceptul fractalal formei ca liberă diversitate. Respectând principiul morfologic al autonomieiformei în raport cu substratul, Luceafărul se autodefineşte ca formă semnificantă,o opera aperta cu multiple semnificaţii în structura sa de adâncime.90