Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

iasă / un iz de carne arsă stai pe brânci / să-ţi vină sânge-n ţeastă mă apasă/ un scâncet surd şi monoton de ţânci / dintre vecine care-ţi e aleasă / depreacurvie rănile-s adânci” (in vitro 1). Sonetele „in vitro”, clonate, artificiale,pură invenţie verbală, la un pas de căderea în verbiaj, nu sunt reprezentativepentru Adrian Munteanu, care nu este un poet sedus de „isme” (clasicism,romantism, modernism etc), ci un poet foarte sigur pe el şi cu adevărat îndrăgostitde sonet. Parodiile şi „clonele” pe care le presară în volum, dincolode aspectul ludic al demersului, au probabil şi rolul de a-l trezi pe cititor dinamorţeală, creându-i falsa impresie că ar avea de-a face cu o simplă inginerie,cu o schelărie ingenios construită, dincolo de care, în spirit postmodernist,s-ar afla nu „catedrala” (Wittgenstein spunea că pentru a o contempla trebuiesă dai jos schelele), ci nimicul, neantul.De fapt lucrurile nu stau aşa, pentru simplul motiv că Adrian Munteanu nuşi-a programat să distrugă rezistenţa multiseculară a sonetului prin rescriereparodică, ci, pur şi simplu, el scrie aducând în contemporaneitate şi încercândsă revigoreze o specie literară extrem de dificil de abordat. Înnoirile sunt maiales la nivel lexical, regulile prozodice fiind respectate (în absenţa lor nici numai poate fi vorba despre sonet, ci despre orice alt fel de poem, astfel căstrădania unui mai puţin în vogă poet contemporan de a scrie sonet „în versalb” este cel puţin comică).O parte din sonetele care-şi merită numele (adică majoritatea) scrise deAdrian Munteanu aduc o imagistică de tip baroc, bazată pe exacerbarea senzorialităţii,a gustului pentru fantastic şi pe un anume rafinament al metaforeitrimiţând la un fond precreştin: „Degeaba fugi, o Daphne cu păr moale, / Dintrist alai, scrutând un cerb prin spaţii, / Povara mea o voi feri de Graţii / Chiarde-ar dori să-mi dea păgân târcoale. // Doar pentru tine vor veghea bărbaţii/ Rămaşi etern înmărmuriţi la poale, / Căci sunt Apollon şi-ţi voi da ocoale /Până când Marte va pieri-n rotaţii // Te urmăresc prin jarişte, fierbinte, / Cândînserarea stinge-o altă zi. / Roiesc în preajmă zodii, să te-alinte. // În ochiicalzi de-a pururi te-oi privi, / Să văd cum zeul fluviului, părinte, / Te va preface-nlaur, pe vecii” (Mit 1). Iubirea apare atât în ipostază romantic / barocă,înveşmântată în metafore livreşti, cât şi în dualitatea senzualitate / conştiinţapăcatului („Să nu se stingă-n aspre ierni amnarul // Râvnirilor de nestrunit bărbat./ Ascunde-mă în inimă ca darul / Jinduitor de patimi şi păcat” – Aşază-măpe bruma gurii-ncinse), pentru ca, în final, sonetele să ajungă la o exprimarea sexualităţii primare, în ton cu tendinţele actuale din poezia postmodernistă:„trăiesc gemând prin creierul hipnotic / simt între pulpe fulgere mă strânge /ca fetusul într-un borcan de sânge / golita ţeastă în vârtej spasmotic / încolăcitapatimă răsfrânge / urlet de voci insinuând despotic / că nu privesc unsân decât erotic / un pui de mierlă-n oul putred plânge / acum ţi-ajunge simţirăcori prin vene / cu muci la glezne se jeleşte-un ţânc / şi-şi scarpină eczemadin izmene / mă arde-un junghi în plex pe când mănânc / răbdări prăjite s-auîntors cangrene / pe ochi pe gând pe limbă în adânc” – in vitro 2).Sonetele de factură voiculesciană spiritualizează combustia eroticăpunând-o sub semnul eternităţii şi al inocenţei (metafora inorogului): „Alergsecunda-n râpi secătuite / Şi sap în glod, ca să găsesc topazul / Frământăroibul orelor izlazul, / Şi îmi fărâmă vrerea sub copite. // Rupând zăbala, înpământ împlântă / Rărunchiul tihnei care-a-ntârziat, / M-arunc în şeaua zileice-nfierbântă / Un ciob de cer în urmă aruncat / Cu coama-n vânt, un inorogse-avântă, / să întărească timpu-nrourat”.Ex Ponto nr.3, 2006139