Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Citit retrospectiv, Ionescu nimereşte în bară cu unele premoniţii. Douăexemple dintre cele mai flagrante: „Am auzit că Mircea Eliade ar avea curajulsă traducă Psihologia Yoghi (sic) în limba engleză. Să n-o facă.”, sau:„Iată de ce, cu chiu cu vai, numai aici i se putea acorda lui Mircea Eliade undoctorat.” 23 Dar, ca întotdeauna, Ionescu înaintează „acoperit”: primul carenu crede în litera afirmaţiilor pe care le face este chiar el, şi apoi, nu suntele plasate în partea a doua a cronicii la Maitreyi care, ne-a avertizat de laînceput, e una negativă?Oricum, pentru moment, diletantul este Ionescu însuşi, care citeazăanapoda numele lucrării. Sau crede că nu merită efortul şi-l ridiculizeazăstâlcindu-i titlul?Capitolul Identitatea contrariilor din Nu cuprinde cele două faimoase cronici„juxtapuse” la romanul Maitreyi care, nu se află totuşi pe picior de egalitatedintr-un motiv, ni se explică, obiectiv: orice cronică favorabilă porneşte cu unhandicap structural: „pare lipsită de spirit critic”, în timp ce critica negativăare, a priori, „un aer inteligent”. 24 Oricum, chiar dacă printre alte „argumentecritice” Ionescu avansează unele ilare, de genul: „Allan nu a răpit-o pe Maitreyipentru că Mircea Eliade ar fi trebuit s-o arate prietenilor, căci povestease presupune a fi autentică” 25 , miza nu stă în cât de bun sau prost e romanul,ci în prodigiosul joc de floretă la două mâini, pe care cronicarul îl etalează cuvădită încântare de sine. Nu-i este pe plac nici „profetismul” à la Papini al luiEliade care, tot în Nu, plăteşte cu porecla de „papinuţă” apropierea de filosofiaautorului Omului sfârşit. Dincolo însă de împunsături şi porecle, se face auzitşi un ton mai grav decât nesfârşitele reglări de conturi amuzant piperate.Este Mircea Eliade – precum, la vremea lui, Titu Maiorescu – „directorulde conştiinţă” cel mai oportun de care cultura română a momentului în plinăcăutare de sine are vitală nevoie? Întrebarea pluteşte în aer în Nu, ori decâte ori se face vorbire de rangul de „căpetenie” al lui Eliade. „Şefia” acestuianu e contestată fără ca Ionescu să nu facă propria lui propunere la funcţiade lider (pe care, înţelegem, Eliade şi-a arogat-o cu concursul celor „zeceamici”!): Mircea Vulcănescu. Propunere impecabilă la prima vedere. ChiarIonescu îl numeşte „şeful spiritual al acestei generaţii” 26 , adică mentorul care,„de departe” şi, oarecum, „din afară”, este călăuza generaţiei care încă nuse chema ’27.Din vulcănescianism iradiază difuz, dar esenţial în epocă, o spiritualitatepregnant creştină, altoită pe un românism „eleat”. Ionescu avea toate motivelesă acorde preeminenţă liniei spiritualiste vulcănesciene, eterată etnic, în opoziţiecu aceea năisto-eliadiană în care factorul naţional(ist) era apăsat marcat.Numai că autorul Dimensiunii româneşti a existenţei, solicitat în varii direcţii,este mai degrabă un observator atent, dar detaşat, decât un protagonist activ.Cel care se implică nemijlocit, trasează orientări pragmatice încă de la 20 deani şi se impune ca atare în postura, plăcută sau nu lui Ionescu, de lider algeneraţiei, este totuşi Mircea Eliade.Ionescu îl recuză pentru că nu agreează direcţia spre care Eliade îşi diriguieştegeneraţia. Dacă un al doilea Maiorescu ar fi salutar, nimic nu-i maidăunător culturii româneşti decât să-şi identifice eronat călăuza în persoanalui Eliade, categorisit fără ocolişuri şi cu sintagme lizibil conotate în stilisticavremii, drept „un agitator de braţe” sau „un indicator de căi greşite”. Dacăadăugăm şi „tribulaţiile zgomotoase… ale căpitanului acesta al generaţiei” 27 ,clin d’œil-ul ionescian nu mai lasă loc îndoielii.Ex Ponto nr.3, 200695