Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Elisabeta Bathory, dar nu este decât simbolul omniprezenţei mortificării înartă, martora iluminării.Pre-finalul «romanţului», apoteozează mozartian, ca-ntr-o groapăcomună, truda ce le pare multora netrebnică: intelectualul, „bătrânul”-naratorvrea să fie zdrobit de viu în clădirea sa de la periferia oraşului. Muncitoriidin şantierul apropiat construiesc noi locuinţe. În cale stă templul bătrânului.Acesta se ascunde, e invadat de lupta cu lumea, conştient înfometat noetic.Demolarea începe. Clădirea e crezută părăsită. Biblioteca, pe care proprietarulo incendiase de mai multe ori, îi devine ca în Masca Roşie de E.A.Poe,compresor. Prin personificare, e percepută de către noi, când îl striveşteaproape cu ruinele, în moloz, ca fiind ‘torţionar’, un fel de Comandor dinopera-romanţ Don Giovanni. Spaţiul şantierului din vecinătate, teritoriul vitalist,colonia uvrieră a expansiunii urbanistice din apropierea bibliotecii sufocăacest topos magic. Biblioteca era demult sortită unei alte topiri prin implozie acărţilor, mai machiavelică decât planificase cenzura comunistă, prin strivirealor odată cu molozul făcut de cupele escavatoarelor. Parabola aglutinării detemplul cărţilor a chintesenţei artei şi clipei morţii, aşteptarea Martei care argravita ca un miraj edenic în jurul destinului nefericit avut de «bătrân» îi suntsalvatoare, iar el se trezeşte dus la spital. Plecarea lui cu trenul s-ar decodaca extază a nemuririi, reinstalării şi-n suflet de iubire hristică. Marta – spiritusloci – ori vorbele altei noi muze, necunoscuta Isabela, îl învaţă, înainte dea dispare, arta de a se socoti, ca şi acestea, pelerin «supus sorţii»: «Şi îmispuse să plec. Oriunde. În lume totul este posibil: să trăieşti sau să mori. Să tesubstitui altcuiva, să faci avere sau să devii de tot sărac. Să ajungi undeva saunu.». Maximele aparţin «suedezului Oxenstierna», în capitolele I şi al XXIII-lea. Îl fac pe narator să creadă în posibilitatea reîntâlnirii, prin itinerariu atemporal,a persoanelor ce-l iniţiau: «Picioarele nu rezistă drumului atât cât poate el să terătăcească. Acolo unde te opreşti, îţi faci casa. Şi iarăşi pleci. E pasionant chiar.Descopeream acum asta. Poate în tren, în celelalte vagoane, erau şi ceilalţi.Marta, Papasterie, Diana, Isabela... Toţi ar fi trebuit să plece la timp.» Mircea Ioan Casimcea – Arheologul(Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006)Discursul „arheologic” şi epicul dens din acest roman par stratificateîn pasta corpusculelor oralităţii colocviale, de „memorii secundare”.Demonstrează că nu i se pot invalida instanţei naratorii, în mod sceptic, critic,o aderare la fantastic, precum şi ipotezele palpitante (culese din mărturii dejurnal sau scrisori apocrife) despre revenirea din trecut a unei femei antice,care tocmai e descoperită, dezgropată de eroii-arheologi în Dobrogea. Povestirileformează o macronaraţiune romanescă. Atmosfera ficţiunii este îngen Gérard de Nerval, George Orwell, de la sublimul istoriei secrete autorulşarjând, în critica societăţii aculturale, spre absurd, grotesc.Prozatorul alege ca subiect o situaţie banală: descoperirea osemintelorunei tinere femei, o presupusă geto-dacă, hună ori gepidă din secolele IV-V.La sfârşitul romanului-colaj de mărturii avem şi una epistolară, „anonimă”, aunei tinere vizitatoare a şantierului. Adeptă a teoriei metempsihozei, ea tocmaiîşi văzuse locuinţa de veci, pretinzând că între unele avataruri l-ar fi avut peEx Ponto nr.3, 2006143