timp fără patrie - Limba Romana

Poesis 121
Modelele de la care se revendică Andrei Burac sunt cele japoneze.
Nu neapărat hai-ku­ul, pe care, de altfel, nici nu îl cultivă, ci formele
mici şi stilul incifrat. Discursul nu este direct, ci aluziv, ca într­o veritabilă
operă asiatică. Mesajul, cel mai adesea, opac. Versurile sale sunt
aidoma apelor din grădinile minuscule japoneze ce curg printre numeroase
obstacole naturale sau artificiale.
Ca poet, Andrei Burac are o structură intelectuală nu numai din
cauza ezitării şi nehotărârii de care e străbătută, de la un capăt la
altul, poezia sa. Stările frecvente de visare şi senzaţiile de premoniţie
creează vagul şi ambiguitatea, capabile de multiple interpretări. Poetului
îi place şi de multe ori se complace în stările de incertitudine.
El nu se conectează niciodată nemijlocit la bornele realităţii, ci caută
oglinzi concave şi convexe. În cel mai bun caz, apelează la parabolă.
Într­o lectură, fructificată poetic în Şi mâna, privirea îi cade numaidecât
pe un citat misterios şi insolit. Poetul se simte cu adevărat confortabil
atunci când îşi analizează stările, subconştientul, sensibilitatea,
pe care le transcrie cu incoerenţa de rigoare. De aceea uşile şi ferestrele
nu se deschid spre exterior decât pentru lumina lunii. Nimic
nu trebuie să deranjeze retina interioară a ochiului. Realul, chiar şi
transfigurat, o spune în Vedenii, naşte monştri (intertextualitatea este
transparentă).
Andrei Burac utilizează, în poziţiile privilegiate, cuvintele abstracte.
Acestea îţi răsar imediat în cale atunci când textul ajunge la o răspântie:
„Mă uit la cer / ca la un pustiu în văpăi / prin care am rătăcit
cândva. Da­da. / Acolo am murit de nenumărate ori. / De sete? De foame?
/ dar mai ales de necruţare şi de neiertare” (Pentru prima oară).
Realitatea transpare prin reflexe, unele de ordin fiziopsihologic,
cum ar fi surâsul, invocat în mai multe poeme. E un surâs sardonic
cu conotaţii amare sau enigmatice. Surâsul unei fantome nu te poate
trimite decât, oximoronic, la surâsul morţii. Dincolo de aceste irizaţii
negre, thanaticul lipseşte.
Poetul cultivă în volum un limbaj alambicat, cu care trebuie să
te familiarizezi. Utilizând sugestia, aluzia, fraza sincopată, unele versuri
devin obscure şi comunică doar în contextul întregii sale poetici.
Obiectul comunicării sau un obiect foarte important pentru o mai clară
înţelegere a textului e abscons, inaccesibil, situat undeva îndărătul
acelor câteva rânduri care compun poemul. De exemplu, Poveste veche.
Discursul se bazează nespus de mult pe ceea ce se presupune