timp fără patrie - Limba Romana

Analize şi interpretări 37
Există o echivalenţă simbolică între lumină şi icoană. Lumina ca principiu
universal, element primordial apare sub una dintre variatele ei
forme – icoana. Lumina şi icoana reprezintă corelative inseparabile,
cu precizarea că icoana conotează întotdeauna lumină, iar lumina nu
întotdeauna se asociază cu icoana.
În cel de­al doilea exemplu (Ş-o să-mi răsai ca o icoană), intenţia
poetului este nu doar reliefarea ideii de frumuseţe în sine, ci şi forţa
cathartică a acesteia. Frumuseţea îşi găseşte paradigma sacrului sau
divin­religioasă ce include în mod necesar Binele şi Adevărul. Opţiunea
stilistică a lui Eminescu nu e una arbitrară (orice opţiune stilistică
e un fapt de expresivitate) sau tributară spiritului epocii (aceasta
exprimă niveluri profunde de înţelegere, de viziune): poetul, de fapt,
„postulează” ideea Unităţii primordiale a principiilor gnoseologice, etice
şi estetice integrate în sfera religiosului. Femeia asociată numai cu un
astfel de tip de frumuseţe produce schimbarea în bine. Situarea femeii
şi icoanei pe acelaşi plan scoate la iveală similitudinile dintre aceste
două realităţi: ambele sunt învăluite în aura misterului, esenţa ambelor
se află dincolo de percepţia directă. Aşa precum icoana este o cale de
acces dintr­o lume senzorială în una spirituală, femeia este o cale de
acces (în sens invers) la nivel cosmic (dintr­o lume care stă sub semnul
spiritualităţii într­o lume senzorială). Prin opţiunea stilistică pentru
termeni din registrul sacrului, Eminescu, de fapt, investeşte femeia cu
atributele şi semnificaţiile divinităţii.
În alt context (ne referim la Cugetările sărmanului Dionis), lexemul
icoană capătă o conotaţie similară de proiecţie a unui ideal, de Divinitate,
fiind asociat de asemenea principiului feminin:
Un palat, bortă-n perete şi nevasta – o icoană.
Poemul Epigonii relevă alte conotaţii ale lexemului icoană. Spre
exemplu, în versul oamenii din toate cele fac icoană şi simbol, cuvântul
icoană cumulează conotaţii de „obiect de adorare”, „nevoie de ideal”
etc., iar în versurile El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune / Vremea
lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal, lexemul în discuţie exprimă
sensul de imagine poetică. Aceeaşi conotaţie o întâlnim şi în versurile:
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
sau:
Ochiul vostru vedea-n lumea de icoane un palat.
În poezia Amicului F. I., spre exemplu, semnalăm prezenţa altor
conotaţii ale lexemului icoană în următorul context: