timp fără patrie - Limba Romana

Adevărul despre noi 175
Giulio Ruggiero, abate apostolic în Polonia, i­a trimis papei Pius
al V­lea în 1568 un raport despre situaţia religioasă a statului polon, în
care se referă şi la români.
Pierre Lescalopier (1550-1597), Franţa:
„...Locuitorii acestei ţări se socotesc drept urmaşi adevăraţi ai romanilor
şi­şi numesc limba lor „românească”, adică română; limba lor
este pe jumătate italiană şi pe jumătate latină, amestecată cu greacă
şi cu un fel de păsărească.”
1574
(În Călători străini despre ţările române, vol. II, Bucureşti, 1970,
p. 429.)
Acest călător francez menţionează că locuitorii Moldovei, Valahiei
şi Transilvaniei vorbesc cu toţii una şi aceeaşi limbă, căreia îi zic
română: „ils nomment leur parler romanchte, c’est­a­dire roumain”. El
numeşte Moldova şi pe moldoveni „Valahia” şi „valahi”.
Ioan Czimor Decsi de Baranya (1560-1601), Ungaria:
„Valahia (ca să descriu Moldova pe scurt) pare să fie numită astfel
nu atâta după Flaccus, comandantul roman care a cârmuit Moesia sau
Dacia, trimis acolo de Traian, cu treizeci de mii de oameni duşi şi colonizaţi
acolo ca să muncească pământul şi să asigure aprovizionarea
armatei romane care avea întotdeauna de luptat cu sciţii şi sarmaţii –
cât şi de la cuvântul walch, care înseamnă în limba germană italian.
Căci românii, ca nişte coloni ai romanilor, se ţin şi de religie, care nu
este cu mult deosebită de cea pontificală, şi folosesc şi o limbă latină,
deşi atât de stricată acum şi de schimbată, încât abia apar în ea rămăşiţele
şi ruinele vechii limbi. Valahia este mărginită la răsărit de Marea
Neagră, la sud – de Dunăre, la apus – de Transilvania, la nord – de
Rusia şi se împarte în Ţara Românească şi Moldova.”
1587
(În Călători străini despre ţările române, vol. III, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971, pag. 214­215.)
Ioan Czimor Decsi de Baranya, scriitor maghiar de seamă, în lucrarea
sa Relaţia călătoriei prin Moldova numeşte Moldova şi Ţara
Românească „o singură Valahie” (o Românie) şi foloseşte denumirea
Valahia referindu­se la ambele ţări române. Despre cum a „trecut cu
pluta Prutul” şi i „s­a ivit în faţă o pădure foarte mare pe care trebuia