timp fără patrie - Limba Romana

Analize şi interpretări 15
pe negativ în marea rânduială a
lumii, dar ele sunt până la urmă
prefăcute în momente pozitive
printr­o „conversiune transcendentă”.
Ceva „limitativ” se transformă
într­un „pozitiv”. Depăşind
pesimismul demoralizant şi anihilant,
omul se integrează destinului
ce i s­a dat: „Dacă prin cenzura
transcendentă se creează o
condiţie prealabilă pentru destinul
creator al omului, prin frânele
transcendente (categoriile abisale)
se garantează permanenta
acestui destin, iar prin conversiunea
transcendentă se asigură intensitatea
şi randamentul maxim
al acestui destin” (Lucian Blaga,
Opere, 10, Trilogia valorilor,
Bucureşti, 1987, p. 631­632).
Este mai puţin acceptabilă
apropierea de postmodernism
prin prisma secundarului, teoretizat
de către Virgil Nemoianu
(în vol. O teorie a secundarului.
Literatură, progres şi reacţiune,
Bucureşti, 1997), pe care o
acceptă şi Cornel Moraru în monografia
Lucian Blaga (Braşov,
2004). Prin elementul eseistic
conversaţional, prin cel aforistic,
prin fragmentaritate şi scrierea
nesistematică, adică prin tot ce
reprezintă marginalitatea, „secundarul”
care deslocă logocentrismul,
Blaga ar fi un postmodern.
Or, jocul secund al conştiin-
ţei filozofice, de care vorbeşte însuşi
Blaga, nu e conceput decât
ca „o sumă de acte ale acesteia,
reflectate asupra ei înseşi”. Aşa
cum poetul şi filozoful apar într­o
formulă inseparabilă (care dă
nota particulară blagiană, după
cum observa Vasile Băncilă), tot
astfel nu putem disjunge eseisticul
fragmentar şi conversaţional
de sistematicul unitar. Mai mult,
atât eseisticul din corpul sistemelor,
cât şi cel din afara lor, este
concreativ şi metastructurant. Blaga
cerea o „stare de luiciditate” şi
o axare conceptuală nu doar filozofului,
ci şi criticului, care poate
fi călăuzit mai cu seamă de sensibilitate:
„Dacă un critic de artă
se lasă călăuzit în analizarea şi
desfăşurarea unei opere de artă
nu numai de sensibilitate, ci şi
de o seamă de concepte, adică
de o conştiinţă artistică, cu atât
mai mult incumbă această sarcină
criticului filozofic pus în faţa
unei opere de gândire, care de
asemenea poate fi judecată în
perspectiva şi după criteriile unei
„conştiinţe filozofice” (Opere, vol.
8, Trilogia cunoaşterii, Bucureşti,
1983, p. 193).
Mai justificată ar fi asocierea
mitopo(i)eticii blagiene cu cea
postmodernistă. Argumentul imparabil
este recursul la ceea ce
Linda Hutcheon numeşte în Poetica
postmodernismului „spaţiul