timp fără patrie - Limba Romana

122
Limba Română
a fi dincolo de cadru, implicit, rămas până la urmă nemărturisit, dar cu
funcţie activă, participativă. Poemul seamănă cu un dialog împărţit în
câteva secvenţe, dintre care prima sau primele sunt voit suprimate:
„În anticamera cu lichid de plumb / atâtea am trăit... / Dar le­ai rostit
tu. / Le­ai strigat. Le­am plâns. / Le­ai plâns. Le­am murit / împreună”
(Astăzi).
Desemantizarea e utilizată pe larg în poezia contemporană mai
ales atunci când se doreşte a­i da poeziei – ca în cazul lui Andrei Burac
– turnura unei evocări accentuate. Nu detaliul contează, ci starea
sugerată. Nu exprimarea unei semnificaţii, înţeleasă de multe ori ca
manifestare a cerebralităţii, ci poetizarea prin toate mijloacele, inclusiv
cele asemantice sau antisemantice.
Marea temă a lui Andrei Burac e timpul fragmentat şi timpul ireversibil.
Poetul ocoleşte să spună ceea ce îl macină şi ridică turnuri
babilonene din simboluri. Poezia sa nu evită existenţa, se hrăneşte
din ea, dar devine mai curând interogativ­existenţială. Unele texte sunt
construite aproape în întregime din interogaţii: Echivoc, Suntem sau 17
septembrie 1997...
În afară de eul liric, autorul invocă deseori şi alte persoane (Persoane,
cum îşi numea Pound unul dintre volumele sale): tu, el, ea, ei,
personaje aeriene, prezenţe discrete, care nu sunt faţete ale alterităţii,
ca în proză, ci purtătoare ale unor mesaje ezoterice, făcând parte din
„schema” auctorială: „Plouă ca în anii cei grei. / Iar ei, de la un timp / nu
mai ştiu de odihnă / fug câte doi, stau câte cinci” (Cu mai fără).
Andrei Burac este în ultimă instanţă un imagist, de maniera cea
mai apropiată a lui Alexandru Lungu, căruia îi şi dedică un poem. Unele
imagini sunt intranzitive, incomunicabile, ermetice, altele dovedesc
rafinament, inspiraţie, simplitate, claritate, în definitiv, poezie de mare
clasă: „Seara ca la capătul lumii – / pe drumuri înguste / tot mai înguste
/ pe care până şi moartea / are răbdare. / În spate – câmpia imensă /
potopită­n ninsoare / spulberată­n acordurile / unei simfonii de Lalo. /
În această sâmbătă de toamnă / e încă primăvară. / Seara / înarmaţi
cu arbalete din ceară / adulmecăm umbra de pe cer / a unui tânăr zimbru
/ cândva hăituit” (În această sâmbătă). Scăpată de abstractizări
excesive, poezia sa îşi regăseşte mai bine locul.
Sper ca cititorul să descopere manu propria şi alte nestemate risipite
ca picăturile de rouă în iarba fragedă a dimineţii.