timp fără patrie - Limba Romana

Recenzii 227
nominale, derivate de la teme
verbale sau nominale, şi cele
adjectivale. Autoarea analizează
circa 70 de sufixe latine care s­au
păstrat şi în limbile romanice. Tot
aici găsim şi o listă de prefixe cu
valorile lor lexico­semantice din
limba latină, atestate în linii mari
şi în limbile romanice. Derivarea
parasintetică şi compunerea au
constituit cele mai complexe mijloace
de reînnoire a lexicului latinei
populare, afirmă D. Butiurcă.
Autoarea explică specificul latinei
populare prin numeroasele inovaţii
apărute în urma devierii de
la norma generală clasică.
Analizând modificările de ordin
lexical, ea demonstrează că
acestea constituie o consecinţă a
schimbărilor fonetice, a sincopărilor
(lat. cl.: auricula → lat. pop.:
oricla), a reducerii consoanelor
finale -s, -m, ş.a.m.d. Aceste foneme
au avut impact inovator nu
numai asupra lexicului, ci şi asupra
morfo­sintaxei. De exemplu,
căderea lui -s şi -m final a dus
la „confundarea subiectului cu
obiectul direct în latina dunăreană”
şi, ca urmare, topica latinei
clasice SB­CI­CD­Pred este înlocuită
cu SB­Pred­CD­CI. La nivel
morfologic două tendinţe devin
evidente – simplificarea flexiunii
şi dezvoltarea formelor analitice.
În latina populară intervin
şi schimbări de ordin semantic.
Unele cuvinte capătă un alt
sens în latina populară (de ex.:
lat. clas. focus – cămin, vatră;
lat. pop.: focus – foc), altele îşi
restrâng sensul (de ex.: lat. clas.
cognatus – rudă de sânge → lat.
pop. cognatus – soţul surorii)
sau şi­l extind (de ex. lat. clas.:
habeo – a avea → lat. pop. habeo
– a avea, a exista).
Interesante sunt şi paginile
consacrate fondului şi „superstratului
cultural” latin în vocabularul
limbilor romanice. Autoarea
aduce date statistice referitoare
la structura etimologică a vocabularului
reprezentativ al limbilor
romanice. Catalana, de exemplu,
are cel mai mare număr de
cuvinte din fondul latin. Din cele
2381 de cuvinte selectate, 1210
au etimon latinesc, iar 436 sunt
împrumuturi romanice de origine
savantă. Limba română are,
inclusiv din acest punct de vedere,
specificul ei. În acest teritoriu
latina nu a funcţionat ca limbă a
culturii şi administraţiei, aşa cum
a fost ea în spaţiul occidental,
chiar şi după căderea Imperiului
Roman în a. 476. Dacă în limbile
italiană, spaniolă, portugheză şi,
în mod deosebit, în cea franceză
a avut loc asimilarea masivă a
lexicului livresc în perioada Renaşterii,
în limba română acest
proces a început abia spre sfârşitul
secolului al XVIII­lea, prin filiera
franceză. „Influenţa franceză,
afirmă autoarea, reprezintă nu
numai un mijloc de îmbogăţire şi
nuanţare, ci şi o redefinire a fizi-