timp fără patrie - Limba Romana

32
Limba Română
necesar şi în lingvistică” [2, 11]. În consecinţă, a studia fenomenul variabilităţii
în cazul semnelor limbii, aşa cum îl concepem noi, înseamnă
a urmări sensul acestora din următoarele perspective: planul paradigmatic
al limbii, planul paradigmatic al stilului individual al autorului şi
planul sintagmatic al textului.
Precum am menţionat mai sus, semnele glotice, deşi suportă în
cadrul stilurilor individuale „mutaţii în plan sintagmatic”, ce se datorează
forţei creatoare a artistului şi libertăţii asociative de care dispune
acesta, totuşi această libertate se subordonează unui principiu guvernator
şi anume limbii. Această idee a fost reliefată şi de D. Caracostea,
întrucât limba e considerată drept un „stil supraindividual şi în sensul
acesta ca modelator al oricărei creaţiuni literare” [idem, 9] 3 . În lumina
celor afirmate deja, putem afirma că variabilitatea la nivelul stilurilor
individuale 4 este condiţionată, „modelată” de trăsăturile specifice ale
limbii naţionale. În aceeaşi ordine de idei, menţionăm faptul că D. Caracostea
susţine ideea existenţei unui paralelism între poezie şi limbă,
ce rezidă în principiul formei interne: „În poezie ca şi în limbă, mai presus
de părţi, stă un principiu plăsmuitor care este însăşi condiţia preexistentă
a creaţiunii, cu stilul ei. El cârmuieşte realizările ‹…›” [idem,
35]. Atestând concordanţa dintre poezie şi limbă, autorul, în intenţia
„de a descifra ce tendinţe artistice se realizează în limba românească”
vederea acestui condei cu care scriu ca şi trăirea unei poezii sunt tot atât de
obiective ca orice operaţie curentă de control experimental, de pildă a fizicienilor,
care citesc locul de pe un cadran unde se opreşte acul aparatului de înregistrare.
‹…› Pe de altă parte, sub raportul actualizării în conştiinţă, atât condeiul, cât şi
frumuseţea unei poezii sunt realităţi subiective, deoarece depind de procesul meu
sufletesc, la fel ca şi citirea pe cadran a fizicianului” [idem, 9­10].
3 D. Caracostea vede limba ca „operă de artă” [ibidem, 26] şi încearcă să
stabilească „trăsături care îndreptăţesc considerarea limbii ca formă fundamentală
a stilului naţional” [idem, 13]. Autorul susţine, de asemenea, că ,,după cum în
desfăşurarea ei concretă limba noastră înfăţişează atâtea feţe câte faze istorice,
straturi sociale şi îndeletniciri, tot astfel, sub raport estetic, există tot atâtea feţe
câţi mari creatori s­au afirmat” [ibidem].
4 Despre prezenţa unui anume principiu modelator în creaţiile individuale,
lingvistul judecă în urma cercetărilor efectuate asupra operelor literare ale lui Eminescu,
Alecsandri etc.: „Când urmăreşti felul cum plăsmuia Eminescu şi vezi distanţa
dintre primele întrezăriri şi înseilări ale unei concepţii până la expresia care
stă desăvârşită, adesea te întrebi unde se găsea aceasta din urmă şi ce putere
plăsmuitoare a cârmuit sinteza tot mai desăvârşită a diferitelor elemente. Nemulţumirea
poetului faţă de diferitele forme încercate, părăsite şi modificate, arată că
a existat în sufletul lui o putere modelatoare, forma internă a unui anumit stil şi a
unei anumite viziuni. După cum creativitatea poetului face una cu imperativul lui
stilistic, nu e tot astfel şi cu creativitatea limbii?” [idem, 35].