timp fără patrie - Limba Romana

Analize şi interpretări 33
[idem, 49], stabileşte că şi între cuvânt, considerat ca „microcosmos de
artă: ultimul element artistic ireductibil” [idem, 69], şi poezie (valoare de
artă) există un anumit paralelism. Trebuie însă să remarcăm că D. Caracostea
nu postulează identitatea dintre cuvânt şi poezie, dar invocă
„necesitatea de a privi cuvântul la fel cum priveşti poezia” [idem, 74].
Analogiile dintre cuvânt şi poezie ar consta, după autor, în „structura
formală alcătuită din armonii, opoziţii şi încadrări”, în „dominanta faţă
de care restul e subordonat”, în semnificaţie şi aspect afectiv, în ritm
ca factor organizator, în aspectul valorii (atât în cuvânt, cât şi în poezie,
„valoarea vine din concordanţa dintre expresie şi semnificaţie”) etc.
[idem, 72­73]. În scopul de a studia fenomenul variabilităţii ne axăm
anume pe cuvânt, încercând să­l vedem ca pe „un microcosmos de
artă în care se oglindesc marile tendinţe” [idem, 185]. Referindu­se la
cuvânt, D. Caracostea subliniază apartenenţa acestuia la un anumit
tipar. Astfel, el precizează că „toţi cei care vorbesc de arta cuvântului
privesc cuvântul ca un material, cum ai privi sunetele, culorile sau marmura
informă. Concepţia aceasta nu rezistă criticii, pentru că sunetele,
culorile, marmura sunt date, în sensul că, nefiind creaţiuni, nu sunt
străbătute de sufletesc, pe când cuvântul, înainte de a fi trecut într­un
poem, a avut existenţă spirituală şi a făcut parte dintr­un tipar. Acesta
nu poate fi şters, necum să fie anihilat din cuvânt tot ceea ce a depus
în el o experienţă ancestrală” [ibidem, 48]. În acest sens, cunoscutul
stilistician, având convingerea că în lexicul românesc se profilează
tipare de încadrare a cuvintelor, elaborează o tipologie 5 a cuvintelor
româneşti care se bazează pe principiul configuraţiei şi al frecvenţei
vocalei accentuate în cuvintele de origine romanică. De asemenea,
5 D. Caracostea operează cu o tipologie formală a cuvintelor româneşti de
origine romanică, axată pe modul de organizare a cuvântului în jurul vocalei accentuate.
Astfel, în ceea ce priveşte cuvintele organizate în jurul vocalei a accentuat,
autorul le încadrează în monosilabice (ai, alb, ta, mai, cal, tac, scald,
chiar etc.); bisilabice trohaice (apă, rază, cearcăn, aer, ploaie, acru etc.); bisilabice
iambice (amar, ficat, abia etc.); trisilabice: descendente dactilice (lacrimă, arbore,
aripă etc.); amfibrahice (afară, mustaţă, sprânceană, văpaie etc.); ascendente
anapestice (aurar, împărat, turturea, guturai etc.); patrusilabice (bunătate, dimineaţă,
zănatică etc.); cincisilabice (seninătate, vecinătate etc.). Pentru o tipologie
completă, adică a tipurilor de cuvinte organizate în jurul vocalelor e, i, o ,u, ă, â
accentuate a se vedea anexa de la 301­317. Ne­am limitat la o trecere în revistă
doar a tipului de cuvinte organizate în jurul vocalei a accentuat, deoarece această
vocala reprezintă „centru de organizare a vocalismului românesc” [idem, 50] şi,
potrivit unei statistici efectuate de către savant pe baza cuvintelor de origine romanică,
frecvenţa acestui tip de cuvinte este cea mai ridicată, constituind 31%.