timp fără patrie - Limba Romana

28
cerit dintotdeauna. M­am apropiat
de ei râzând, scriindu­le poezii
vesele cu o uşoară nuanţă de ironie”
– mărturiseşte poeta. Aşa se
explică locul important pe care­l
ocupă în literatura Otiliei Cazimir
micile vieţuitoare, mai ales
cele dezarmate (furnica în Gospodina:
„Şi­s grăbită, şi­s grăbită,
/ Că mi­i casa ne­ngrijită, / Şi
mi­s rufele la soare, / Şi copiii
cer mâncare...”). Ea observă cu
atenţie fauna minusculă şi redă
în versuri delicate poezia micilor
vieţuitoare. Acelaşi univers liliputan,
prezent şi la alţi poeţi, este
populat (spre curiozitatea copiilor)
de tot felul de vietăţi care mişună
prin grădini, pe câmp, prin
luncă: Melcul, Licuriciul, Cârtiţa,
Măcăleandrul ş.a.
Melcul din poezia cu acelaşi
titlu este descris la modul pitoresc
şi cu acea curiozitate caracteristică
micilor cititori de a afla ceva
din taina vieţuitoarelor nefericite.
„Cu trup mic de gelatină”, melcul
îşi petrece vara prin grădină, ducând
o viaţă „măruntă şi timidă”.
Ca adăpost împotriva intemperiilor
naturii, el se retrage într­o
găoace „atât de subţirică, c­ar
fi strivit­o­n palme un copil”. Cu
căsuţa lui din spate, el alunecă
„încet şi fără spor”: „Plimbându­şi
greu făptura lui gheboasă / Pe foi
de brustur ori prin buruiene, / De­a
lungul drumului lăsa, alene, / O
Limba Română
dungă lucitoare şi cleioasă, / Ca
să­şi însemne drumul înapoi /
Spre pâlcul cald şi dulce de trifoi...”.
Auzind cântecul încetişor
al copiilor, melcul, „înşelat de glasul
lor”: „Şi­a scos naiv corniţele
la soare / Şi i­a privit încremenit
de frică, / Cu ochii mici ca patru
punctişoare”.
O altă vietate, Cârtiţa, este
scoasă din vizuina ei labirintică
de copiii care­o privesc miraţi de
stângăcia cu care se mişcă printre
tufănele şi firele de iarbă. Ea
nu cunoştea nici razele de soare,
nici vântul şi norii, nici picăturile
de ploaie, nici cântecele şi culorile:
„Ci, scormonind necontenit
ţărâna, / În bezna ei ocrotitoare /
Îşi sapă răsucite subterane / În
care singură­i şi roaba, şi stăpâna,
/ La adăpost de soare...”.
Aşadar, Otilia Cazimir compune
în versuri sprinţare adevărate
„lecţii” de zoologie, accesibile
şi frumoase prin epitetul revelator
şi prin nota de umor cu care
priveşte vietăţile pământului. Măcăleandrul
din poezia cu acelaşi
titlu este văzut metaforic şi hiperbolic
ca un „policandru”. Micii cititori
se înveselesc când constată
contrastul dintre micimea păsării
migratoare şi silinţa acesteia de
a­şi mări proporţiile, pentru a fi
băgată în seamă: „Zbârlit şi rotund,
se răsfaţă, / Se­nvârte, se
umflă din guşă: / Un bulgăre mic