timp fără patrie - Limba Romana

20
Bunicei i-aş aduce acasă
coşuri grele...
De-aş mai avea bunică
şi sufletul de-atunci.
(Cireşul).
Peisajul natal şi mai ales roadele
pământului sugerează bucuriile
copilăriei: „Castanele coapte,
piersicile mature, strugurele tămâios,
nucile, gutuile sunt nu metafore,
ci reprezentări directe. Originalitatea,
savoarea acestei poezii
nu pot fi contestate şi Pe Argeş în
sus este unul din momentele lirice
fundamentale de după război” 3 .
Deşi versurile au semnificaţii profunde
şi o muzicalitate care aminteşte
de poezia lui Paul Verlaine
şi Albert Samain, multe sensuri
sunt accesibile şi pentru elevii din
ciclul primar.
Ecouri şi simboluri din poezia
florală a lui D. Anghel pot fi identificate
în pastelurile Otiliei Cazimir
din volumul Fluturi de noapte
(1926). Poeta a iubit şi a descris
atât florile de câmp, cât şi cele de
grădină. Cunoştea un număr impresionant
de flori: romaniţe, zambile,
crini, petunii, micşunele, apoi
florile pomilor şi ale pădurii etc. Ele
sunt prezentate în poezii precum:
Între flori, Amurg, În crâng, Primăvara,
Pelerinaj sentimental ş.a.
În general, florile, precum şi
celelalte elemente ale peisajului,
sunt tratate pictural, cu atenţie
sporită pentru contururi şi culori.
Percepţia frumuseţii acestora este
concretizată în senzaţii sonore, olfactive
şi tactile, având ca rezultat
Limba Română
o imagine completă, adică o sinestezie.
Universul floral al Otiliei
Cazimir este „scăldat” de miresme
adormitoare, de fân proaspăt cosit,
de gutuie, de nuci amare, de zambile
somptuoase, de florile castanilor
aşezate piramidal ca într­o
adevărată sculptură, cum citim în
poezia Între flori: „Mireasma florilor
prea tinere şi albe / Pluteşte
prin grădini, uşoară. / Din meri, pe
vântul cenuşiu coboară / Corăbioare
transparente de mătasă / Şi,
liniştiţi, în iarba fragedă se lasă. //
Castanii drepţi, cu frunze înstelate,
/ Înalţă parfumate piramide / De
flori în fildeş palid cizelate, / Simetrice,
egale şi rigide”.
Alteori pastelul floral îi prilejuieşte
eroului liric, după „modelul”
din poezia lui D. Anghel, o evocare
sentimentală a copilăriei. Descrierile
alternează cu depănarea amintirilor
care accentuează regretul
după mediul şi timpul „Edenului”
de altădată: „Grădina mea – grădina
copilăriei mele – / Avea odată
straturi şi alei. / Pe brazde negre
înfloreau pansele / Şi le stropeau
pe înserat bătrânii mei / C­o stropitoare
verde, smălţuită. / Erau
pe­aicea flori de mărgărită / Şi
micşunele cu parfum de mosc... /
Grădina noastră…n­o mai recunosc”
(Pelerinaj sentimental). Aici
şi în multe poezii ale Otiliei Cazimir
„discreţia, duioşia merg paralel cu
melancolia” 4 .
O altă reprezentantă a pastelului
floral în literatura română
este Ana Blandiana, care prin cele