timp fără patrie - Limba Romana

Mihail Purice – 70 147
teren limba care-o plâng şi care-o
cântă pe la vatra lor ţăranii, graiul
care, cu trecerea generaţiilor
în nefiinţă, se pierde, se duc în
necunoscut cuvinte, sensuri, forme
fonetice şi morfologice, vorbe
cu tâlc.
La figurat vorbind însă, adică
în accepţia zicalei, toamna
din acest an al domnului profesor
Mihail Purice este o toamnă
a evaluărilor, a bilanţurilor: 70 de
ani de viaţă, vârstă respectabilă,
dintre care trei ani de studii la
Colegiul de Cultură din Soroca,
doi ani de muncă la ţară, alţi trei
ani de serviciu militar la aviaţie
(la iroplane), apoi cinci ani de
studii la universitate, peste 40 de
ani de muncă ştiinţifică şi profesoral­didactică
fără întrerupere la
aceeaşi universitate, la aceeaşi
facultate şi la aceeaşi catedră; în
acelaşi timp, mai mult de un deceniu
a diriguit cu multă pricepere,
iscusinţă şi spirit gospodăresc
Facultatea de Litere în funcţia de
decan (1993­2004).
Mai exact: circa 180 lucrări
publicate, printre care monografii,
manuale (unele dintre ele în
colaborare), suporturi didactice,
îndrumare şi alte lucrări metodice,
studii, articole; sute şi sute de
studenţi, deveniţi licenţiaţi ai universităţii
şi care azi aprind flacăra
Limbii Române în sufletele a mii
de copii din gimnaziile şi liceele
Moldovei şi ale Ucrainei (Bucovina
şi sudul Basarabiei); mulţi
masteranzi; şase doctoranzi, dintre
care doi şi­au susţinut tezele
de doctor (Nelu Vicol şi Anatol Ionaş),
iar patru continuă să lucreze
asupra tezelor (Angela Boicenco,
Ludmila Pădureţ, Tatiana Fisticanu
şi Doina Axenti); în postură
de decan a deschis la Facultatea
de Litere noi specialităţi şi specializări,
noi catedre, respectiv
mărindu­se numărul studenţilor
şi al profesorilor şi transformând
astfel facultatea într­o adevărată
forgerie de cadre, a realizat şi
alte activităţi importante legate
de aderarea universităţii, prin urmare,
şi a facultăţii, la Procesul
de la Bologna.
Numele de familie Purice
este rar întâlnit în spaţiul nostru
moldovenesc şi chiar dacoromân,
dar este destul de vechi, ţinând
de un arbore genealogic cu
rădăcini vânjoase, împlântate în
adâncul secolelor, cel puţin până
în epoca lui Ştefan cel Mare.
În O samă de cuvinte Ion
Neculce scrie că în războiul dus
de Hróiot ungurul de la Scheie pe
Siret, calul lui Ştefan Vodă a căzut
în luptă, lovit de o sabie duşmană.
Atunci aprodul Purice i­a dat calul
lui. Ştefan Vodă însă, fiind om
mic la stat, aprodul s­a prefăcut el
singur într­o moviliţă şi i­a propus
domnitorului să se urce pe spatele
lui, iar de acolo pe cal.
Mai departe îi dăm cuvântul
lui Ioan Neculce: Şi s-au suit pe
dânsul Ştefan Vodă şi au încă-