timp fără patrie - Limba Romana

36
Limba Română
teia asupra eului liric: doar o „frumuseţe” specială poate fi supranumită
„icoană”. Deci termenul icoană are valoare de superlativ. Tentativa de
particularizare a frumuseţii femeii prin termenul icoană din paradigma
„sacrului” se explică prin faptul că frumuseţea (experienţa estetică) se
întâlneşte cu experienţa religioasă din perspectiva raportării la obiectul
lor. În această ordine de idei, P. Evdochimov afirma că „există o
asemănare izbitoare între aceste două experienţe: faţă de obiectul lor,
amândouă sunt într­o atitudine de contemplaţie, poate chiar de cerere,
de smerită rugă. Ceea ce le deosebeşte este modul în care fiecare îşi
înţelege obiectul său sau, mai degrabă, cum sunt pătrunse de acesta”
[6, 24].
Icoana, conştient sau inconştient, ni se asociază cu frumuseţea
(nu doar în sens estetic, ci şi metafizic), iar frumuseţea, la rândul ei,
o identificăm sau o confundăm cu femeia. Atât în cazul icoanei, cât şi
în cel al femeii există o comuniune dintre cel ce admiră şi „obiectul”
admiraţiei sale. Comuniunea angajează entităţile acestui raport pe un
plan superior sub semnul unui sentiment aparte. Faptul că Eminescu
circumscrie femeii iubite imaginile dezvoltate de semnul icoană este
relevat şi de alte contexte stilistice:
Este Ea. Deşarta casă
Dintr-o dată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.
(Singurătate).
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
(Atât de fragedă).
În primul exemplu, metafora este construită prin asocierea a doi
termeni ce aparţin aceleiaşi paradigme a sacrului: E-o icoană de lumină.
Pe lângă conotaţiile pe care le cumulează semnul „icoană”
([+sacru], [+religiozitate], [+sublim], [+bine], [+adevăr], [+frumuseţe])
mai atestăm şi conotaţia de [+lumină] 9 în sensul misterului liturgic.
9 În legătură cu simbolul „lumină”, reţinem din Dicţionarul de simboluri că
el „simbolizează necontenit viaţa, mântuirea, fericirea date de Dumnezeu, care
este el însuşi lumină”, este „simbolul patristic al luminii cereşti şi al veşniciei”, este
„dragoste deoarece se degajă din foc, precum dragostea se degajă din voinţa lui
Dumnezeu” [4, 240­241].