timp fără patrie - Limba Romana

202
Limba Română
vânătoare şi pentru albinărit. Documentele vremii atestă pentru unele
sate prisăci cu sute de stupi, ce produceau puduri de miere şi ceară,
acestea constituind şi produse mult căutate, marfă de desfacere în ţară
şi peste hotare. Lemnul de pădure era întrebuinţat şi pentru prepararea
mangalului, a cărbunelui de lemn semiars, folosit în târguri şi oraşe la
fierării şi croitorii, la călcatul hainelor cu ajutorul fierului de călcat cu
cărbuni. Şi această îndeletnicire şi­a găsit reflectare în toponimie: Cărbuna,
Cărbunăria, Căborniţa, Bocşele (bocşă „cuptor pentru arderea
cărbunelui de lemn”), Măngălăria, Vetrele de Cărbune.
Viticultura era una dintre cele mai productive ramuri ale agriculturii.
Nu există sat sau cătun, care să nu fi avut în trecut, ca şi astăzi, mai
multe parcele de vie, livadă sau grădină de zarzavat. După cum mărturisesc
documentele vechi, satele şi moşiile se donau, se vindeau sau
se cumpărau cu tot cu vii, cu iazuri, mori, prisăci, velniţe. La începutul
sec. al XIX­lea, în Basarabia, aproximativ 20% din pământurile lucrate
le alcătuiau viile şi livezile. În 1901 viile şi grădinile cu pomi fructiferi
acopereau o suprafaţa de circa 100 mii desetine (DGB, p. 18). Cele
mai multe plantaţii de vii se aflau în judeţele Ismail şi Cetatea Albă. De
suprafeţe viticole mari dispuneau satele prutene: Vadul lui Isac – 140
ha, Manta – 190 ha, Frumoasa – 136 ha, Crihana – 140 ha, Larga – 90
ha, Baurci­Moldoveni – 48 ha. Cele mai bune vinuri se obţineau de pe
moşiile fraţilor Caravasile (Cahul­Frumoasa) şi Crăciunescu (Crihana)
(Neamţu, TF, p. 209).
Industria. Până în sec. al XIX­lea, mari centre industriale în
sudul Basarabiei nu au existat. Funcţionau doar mici întreprinderi navale,
de construcţii şi de prelucrare a materiei prime agricole în oraşele
maritime şi riverane (Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni). Şi în sec. al XIX­lea
industria reprezenta o ramură slab dezvoltată a economiei. În fond,
aceasta se reducea la satisfacerea necesităţilor curente ale populaţiei.
În centrele urbane îşi fac apariţia primele fabrici şi uzine: turnătorii de
fontă, de cherestea, de cărămizi şi olane, de obţinere a sării din apa de
mare, de unt, de panificaţie. În satele din judeţele Ismail şi Cahul funcţionau
mori cu aburi şi cu tracţiune de cai, oloiniţe, tăbăcării, boiangeri,
ateliere de prelucrare a lânei, cărămidării, fierării, lemnării, cojocării,
croitorii. Prin anii ’30 ai secolului trecut oraşul Cahul avea trei mori
(Caravasile, Domoncoş, Niunin), două oloiniţe (Arabagi, Goldenştein),
câteva fabrici de cărămidă, dubălării, boiangerii, cojocării.
C o m e r ţ u l . Pe vremuri, în interiorul regiunii comerţul se efectua
între orăşeni şi săteni. Ţăranii îşi vindeau roadele câmpului şi produsele
alimentare în schimbul uneltelor agricole, instrumentelor meşte-