timp fără patrie - Limba Romana

40
Limba Română
Cuvântul icoană are o structură trisilabică de tip amfibrahic
(i-coa-nă). Analizându­l, observăm că, din perspectiva dihotomiei luminos
– întunecos, încadrarea silabei accentuate de celelalte două
neaccentuate îi conferă silabei din mijloc o puternică rezonanţă, adică
„luminozitatea diftongului iese viu la iveală pe fondul întunecos al celor
două vocale închise din prima şi din ultima silabă” [2, 101]. A privi
cuvântul icoană sub semnul unei eventuale „lingvistici trăite” înseamnă
a observa că el conţine în mişcarea interioară a tipului său amfibrahic
ideea de lumină ca proces: vocala i din prima silabă deschide orizontul
luminii, diftongul oa lărgeşte acest orizont prin armonie, îl adânceşte,
iar vocala finală ă îl închide în felul unui apus de soare. Făcând parte
din registrul sacrului, acest cuvânt a devenit tipic pentru reprezentarea
frumuseţii, feminităţii etc., la Eminescu acest lucru nefiind posibil dacă
n­ar fi cristalizat în forma sa aceste virtualităţi (numite de D. Caracostea
esteme). Faptul că estemele sau conotaţiile relevă apartenenţa la
un registru estetico­axiologic pozitiv se datorează nu doar „substanţializării”
10 semnificatului, ci şi semnificantului ce „colaborează „mimetic”
cu planul conţinutului” [7, 73].
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Irimia, D., Introducere în stilistică, Iaşi, Polirom, 1999.
2. Caracostea, D., Expresivitatea limbii române, Iaşi, Polirom, 2000.
3. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II­a, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 1998.
4. Chevalier, J., Gheerbrant, A. Dicţionar de simboluri, vol. I, II, Bucureşti,
Editura Artemis, 1993.
5. Tohăneanu, G., Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1965.
6. Evdochimov, P., Arta icoanei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1992.
7. Oancea, I., Semiostilistica, Timişoara, Editura Excelsior, 1998.
8. Eminescu, M., Opere alese, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964.
10 În literatura de specialitate, pe lângă teoria unanim recunoscută a semnului
lingvistic, capătă o amploare tot mai mare teza existenţei unui semn poetic
autonom, net distinct de cel lingvistic. Astfel, unii specialişti opinează că „nu avem
deci un semn lingvistic în două ipostaze (cea denotativă şi cea conotativă), ci
două semne diferite cu denotaţii diferite: cea socială şi cea individuală, izvorând
din releele intratextuale, deci de natură contextuală ‹…›” [7, 78]. Semnul poetic,
după I. Oancea, se deosebeşte de cel lingvistic printr­un anumit tip de substanţialitate
care „instituie semnificaţia şi este fenomenul decisiv al comunicării poetice”
[ibidem].