timp fără patrie - Limba Romana

18
1914) poezia florală românească
îşi lărgeşte sfera de cuprindere şi
dobândeşte noi conotaţii. Volumul
de debut al poetului, În grădină
(1905), adaugă florilor de luncă şi
de vale din poezia lui V. Alecsandri
pe cele din grădină şi din preajma
locuinţei poetului simbolist. Cele
22 de pasteluri din volumul amintit
sunt adevărate „imnuri” închinate
florilor: trandafirul, garoafa,
iasomia, crinul, cicoarea, slânjenelul,
maghiranii, crizantemele,
brânduşele, leandrul, busuiocul,
lăcrămioarele, viorelele, micşunelele,
romaniţele ş.a. Ele formează
un spaţiu închis care înlesneşte
„aducerile­aminte” din „Edenul”
copilăriei. Evocarea florilor se bazează
pe senzaţii olfactive şi pe
caracterizări ce sugerează calităţi
morale şi atitudini umane: iasomia
e „sfioasă”, garoafa i­a rămas
pe suflet poetului „ca un strop de
sânge”, maghiranii i se par „tăcuţi
şi trişti”, pentru că nu­i bagă nimeni
în seamă, trandafirii „S­aprind prin
crengi”, nalba şi micşunelele „Par
lacrimi mari de nestimată pe­un
tort de catifea cusută”.
„Poetul florilor”, cum a fost nu
o dată supranumit, stabileşte prin
versurile sale o corespondenţă
între om şi natură; este evocată o
stare de spirit prin realizarea unui
tablou de natură în care florile
sunt umanizate. În lumea florilor
sale găsim patimi, pasiuni, drame.
Astfel, în poezia În grădină, ultima
strofa stabileşte corespondenţa
dintre tabloul de natură şi starea
Limba Română
afectivă a poetului: „Şi dulci treceau
zilele toate, şi­arar durerile
dădeau ocoale... / Ah, amintirile­s ca
fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale!”.
Şi în alte poezii natura este
prezentată în diferitele ei ipostaze.
Remarcabile sunt în acest sens
Pastel, Curcubeu, În port. Ultima
poezie descrie un tablou de vară
când „ceru­i una cu apele albastre”,
până în seară, „când farul îşi
aprinde lumina sub pleoape, / Şi
pare­n întuneric un Crist umblând
pe ape...”.
Eroul liric intră în grădină ca
într­un templu, fiind cuprins de­o
„vrajă dulce”, iar florile­i „dezmiardă
ochii”, precum se vede şi în strofele
din pastelul intitulat Florile 2 :
De câte ori deschid portiţa
şi intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă
dulce,
şi florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriaşă le-a dat
un strai la fiecare,
Şi fete nu-s pe tot pământul
să-mbrace mai
frumoase rochii.
Pe crin l-a miruit în frunte,
lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărţi cu fală
norodu-i de mironosiţe,
Cicorilor le-a dat seninul
strâns
din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume
l-a nins pe foi de romăniţe.
După cum se observă, versul
lui D. Anghel este deosebit de lung,