timp fără patrie - Limba Romana

Mihail Purice – 70 149
moale şi semnul tare), ortografia
pe baza graiului din R.A.S.S.M.,
gramatica limbii moldoveneşti a
lui I. D. Ciobanu, care era şi ea
o adaptare după gramatica limbii
ruse a lui S. G. Barhudarov...
La Universitate devine student
în anii „dezgheţului hruşciovist”,
perioadă caracterizată prin
deschidere către România şi, prin
urmare, benefică pentru noi, studenţii,
întrucât aveam acces liber
la cartea românească. Ea putea fi
procurată, la preţuri simbolice (copeici),
în librăriile speciale, numite
Drujba, de la Chişinău, Cernăuţi,
Odesa, Kiev, Moscova, Leningrad
ş.a., putea fi împrumutată
de la Biblioteca Universităţii, unde
funcţiona o secţie specială, numită
de noi Fondul de aur. Aveam
acces, de asemenea, la revistele
de specialitate din România: Studii
şi cercetări lingvistice, Revue
roumaine de linguistique, Limba
română, Fonetică şi dialectologie,
Cercetări de lingvistică ş.a. Setea
de carte românească, „deportată”
şi ea în Siberii de gheaţă în anii
regimului stalinist, la care nu am
avut acces în anii de şcoală, ne
îndemna să nu pierdem timpul şi
să recuperăm cunoştinţele pierdute
şi chiar să pornim pe calea
studiilor serioase şi aprofundate
de cercetare într­un anumit domeniu
al filologiei: lingvistică, literatură,
folclor. Mihail Purice alege
lingvistica şi din motivul sau poate
numai din motivul că lingvistica
în acei ani, atât cea din România,
cât şi cea din Uniunea Sovietică,
era dominată de structuralism.
Pentru noi, studenţii, care
în şcoală am făcut, ani la rând,
gramatică tradiţională, structuralismul
era ceva nou, ceva ademenitor.
Structuralismul praghez
în frunte cu N. S. Trubetzkoy şi
Roman Jakobson, glosematica
lui Louis Trolle Hjelmslev, lingvistica
descriptivă americană care
porneşte de la Leonard Bloomfield,
al cărui Language, după
E. Coşeriu, este cel mai bun şi
cel mai complet tratat de lingvistică
generală care s-a scris
verodată, ne incita interesul faţă
de lingvistică şi ne chema la meditaţii
şi investigaţii esenţiale. Cu
atât mai mult că în revista Voprosy
jazykoznanija (1957, nr. 4)
apăruse articolul lui Rajmund
Piotrowski Strukturalizm i jazykovedčeskaja
praktika (Vozmožna
li struktural’naja dialektologija?),
la care autorul dădea un răspuns
afirmativ.
Mihail Purice, de data
aceasta, cu încredere nestrămutată,
cu sentimentul ţărănesc­răzăşesc
de dragoste pentru baştină,
pentru ţarină şi pentru graiul
strămoşesc, care-l plâng şi care-l
cântă pe la vatra lor ţăranii, îmbrăţişează
lingvistica dialectală,
dialectologia.
Momentul decisiv, în acest
sens, a fost practica dialectologică
de la sfârşitul anului II (iunie,