timp fără patrie - Limba Romana

154
la sfârşitul anilor ’50 moldovenii
din oraşele şi centrele raionale
ale republicii, datorită imigrărilor
masive, erau deja în minoritate,
posturile­cheie fiind ocupate de
„specialişti”, „eliberatori” şi „veterani”
aduşi în Basarabia din întregul
imperiu sovietic. În context,
îmi amintesc calvarul pe care
l­am suportat când a fost să­mi
„scot metrica” de la Oficiul stării
civile din centrul raional. Din cauza
unor cinovnici, am tot parcurs
luni în şir, pe jos, drumul, lung de
17 km. Umilinţa acelei experienţe
o resimt şi acum: parcă­i aud vorbind
cu mine pe un ton dispreţuitor
şi doar în limba lui Lenin.
Colonizarea fără precedent
a Basarabiei cu rusofoni, deportările
moldovenilor spre întinsurile
reci siberiene, despre care
s­a scris mai târziu, argumentat
cu cifre şi fapte incontestabile, au
atins dureros fiecare familie, inclusiv
pe a noastră. Bunelul Profire,
unul dintre cei mai cărturari
oameni din sat, considerat de puterea
sovietică „duşman al poporului”,
a fost arestat într­o noapte
şi dus a fost cu toată familia în
Siberia, de unde nu s­a mai întors.
Prin urmare, n­a fost nevoie
să fiu convins de soarta vitregă
a conaţionalilor mei, în general,
sau a limbii române, în special. În
decurs de câteva decenii postbelice
nivelul de cultură autohtonă a
regresat în ritm galopant, iar vorbirea
cotidiană a majorităţii popu-
Limba Română
laţiei a degradat, fiind împestriţată
cu expresii şi elemente sintactice
preluate din limba rusă. Acest declin
al limbii s­a produs sub ochii
mei. Tot în anii regimului sovietic
ni s­a inoculat şi ideea existenţei
unei „limbi moldoveneşti” diferită
de cea română.
Aşadar, ajunşi la vremuri mai
bune, democratice, nu aveam
dreptul moral să mai tolerăm falsul
ascuns timp de o jumătate de
secol.
– Astfel, probabil, se explică
şi faptul că în zilele marilor
acţiuni de protest – până
şi după ’89 – vă aflaţi în fruntea
coloanei Facultăţii de Litere
care mergea organizat în Piaţa
Marii Adunări Naţionale alături
de alţi colegi-profesori...
– Da, am considerat că e de
datoria mea să fiu împreună cu
studenţii şi colegii mei de muncă.
Evident, după manifestaţii
recuperam orele, aşa încât să
nu afectăm procesul de studii. În
caz contrar dădeam apă la moara
„vigilenţilor”, care încercau prin
diferite metode să îngrădească
participarea tineretului studios la
acţiunile revendicative din Piaţa
Marii Adunări Naţionale.
Îmi amintesc că în 1994 sau
1995, după adoptarea articolului
13 din Constituţia Republicii
Moldova, a venit la Facultate, trimis
„de sus”, un demnitar, având
misiunea să ia măsuri drastice
cu cei care nu respectă buchia