Aromânii din AlbAniA – prezervAreA pAtrimoniului lor imAteriAl

18.
1925 noiembrie 16, . Raportul consulului Simion
Mândrescu de la Tirana privind situaţia culturală a aromânilor din
Albania şi demersurile făcute pe lângă autorităţi pentru redeschiderea
şcolilor de la Tirana, Durazzo, Elbasan, Berat, Premet, Fieri.
Cunoscând marele interes ce România îl poartă pentru cultura şi
credinţa fraţilor noştri din afară de hotarele ţării noastre, îndată ce am primit
însărcinarea, cu care am fost onorat, prima mea preocupare a fost şcoala şi
biserica fraţilor noştri din Albania.
După cum ştiţi dintr-un raport al meu anterior, la sosirea mea în Albania,
starea culturală a poporului aromân era dintre cele mai îngrijorătoare. În
principalele oraşe ca Tirana, Durazzo şi altele, deznaţionalizarea mergea
cu paşi gigantici. În case cunoscute ca româneşti nu se mai vorbea decât
albaneşte, sau limbi st omenit, cu deosebire lipsa de învăţământ în limba
română. Din 17 şcoli, între care un gimnaziu la Berat, pe care fraţii noştri
le-au avut sub dominaţiunea turcă, nu mai erau în fiinţă decât trei: Corcea,
Pleasa şi Şipsca, care şi ele erau fără vlagă, aproape de a fi închise. Erau
mai puţine şcoli şi de mai puţină însemnătate decât aparatul administrativ:
în afară de un administrator a cărui simplă chemare era să achite la 3-4
luni un salariu de mizerie la câţiva învăţători, mai era şi un revizor şcolar
al circumscripţiei Elbasan, care nu s-a jenat să încaseze regulat leafa de
la 1914 – afară de timpul războiului nostru – fără să aibă nici o şcoală în
circumscripţia sa. Se închideau şcolile sub ochii administraţiei noastre, fără
ştirea administraţiei centrale, concluzie pe care o trag dintr-un raport cerut
de mine Ministerului Instrucţiunii asupra şcoalelor şi personalului didactic
din Albania, în care şcoala din Nicea e trecută ca existentă, cu toate că
fusese închisă de mai bine de un an prin simpla numire a unui învăţător
albanez în acea comună curat românească.
Cam acelaşi lucru şi cu bisericile.
Nu sunt decât şase biserici în care serviciul divin se oficiază în limba
română, sau mai bine zis amestecat, alternând limba română cu limba
albaneză şi cu deosebire cu limba greacă, cu toate că sunt oraşe şi sate
întregi în care credincioşi ortodocşi sunt cu toţii români.
Sub Guvernul Fan Nolli se şi interzisese preotului din Elbasan şi altor
preoţi români de a mai oficia în limba română, sub motiv că nu există
decât o singură biserică ortodoxă, biserica autocefală albaneză, şi numai cu
mari greutăţi s-a putut reveni asupra hotărârii luate. A rămas însă în sufletul
194