Aromânii din AlbAniA – prezervAreA pAtrimoniului lor imAteriAl

la Voskopolis decât ruine şi cabane în care locuiesc urmaşii, toţi săraci, ai
acestui neam...”. 20
După ruinarea oraşului Moscopole, familii bogate de negustori
aromâni, grupate în mari „companii”, se stabilesc la Viena, Pesta sau la
Bratislava, la Leipzig iar cele sărace în Macedonia şi Serbia, acestea din
urmă ocupându-se în continuare, cu comerţul ambulant, efectuat cu căruţe,
catâri sau măgari.
În Transilvania, negustorii aromâni sunt atestaţi începând cu a doua
jumătate a secolului al XVI-lea. Aici, ei s-au organizat în companii
comerciale, în cele mai importante centre comerciale, cum erau Sibiul şi
Braşovul, cei mai mulţi dintre aromâni provenind din Macedonia, pe care o
părăsiseră din cauza haraciului turcesc şi al creditorilor. 21
Spre Principate, s-au îndreptat, mai ales, aromâni de origine epirotă,
veniţi prin Veneţia, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui
următor pentru a scăpa de presiunea stăpânirii turceşti care devenise, între
timp, apăsătoare.
Pouqueville i-a cunoscut pe faimoşii vlahi chiariagii (caravanieri)
din Epir, care efectuau transporturile de marfă şi de călători până la
Constantinopol şi la Bucureşti, ei asigurând, totodată, şi serviciile de
poştă. 22
Domniile fanariote, de mai târziu, le-au fost favorabile, mulţi emigranţi
de origine aromână reuşind să pătrundă în clasa suprapusă şi să contribuie
la formarea burgheziei române.
Acest lucru nu înseamnă, câtuşi de puţin, că aromânii nu aveau conştiinţa
propriei lor identităţi etnice, aspect semnalat de Cousinerz care, vizitând de
mai multe ori regiunile unde ei trăiau, sublinia următoarele: „... acolo (în
Munţii Pindului) se mai găsesc în număr mare; limba lor împiedică să nu
fie luaţi în seamă; ei vorbesc încă latina, şi dacă-i întrebi, din ce naţiune
sunteţi Ei răspund cu mândrie Rumân”. 23
În familie, ei vorbeau dialectul aromân. Un alt criteriu de recunoaştere
a originii era calificativul sau porecla Vlahos=Vlahul, adăugate la nume
sau prenume, precum şi locul de baştină al familiei respective.
Mormintele fastuoase din piatră, ridicate de aromâni, în Balcani, pentru
familiile lor, sau pietrele funerare din ţările Europei centrale care indică, un
20
Ibidem, p. 102.
21
Cf. Mihai Bucovală, Câteva date referitoare la case de comerţ aromâne şi importurile
lor în secolele XVIII şi XX, în vol. Perenitatea vlahilor..., p. 77.
22
Victor Papacostea, Tradiţii româneşti de istorie şi cultură, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1996, p. 285.
23
Neagu Djuvara, op. cit., p. 111.
80