Aromânii din AlbAniA – prezervAreA pAtrimoniului lor imAteriAl

Într-o notă a ministrului Instrucţiunii Publice, dr. Constantin Angelescu,
din anul 1935, se specifica faptul că în România funcţionau, cu predare
în limba elenă, 8 şcoli primare având 884 de elevi, şi 2 şcoli secundare
(Bucureşti şi Galaţi) având 125 de elevi, în care studiau numai copiii
supuşilor eleni iar profesorii erau numiţi de statul elen dintre supuşii săi.
La rândul său, România întreţinea în Grecia 26 de şcoli primare cu 917
elevi şi 52 de cadre didactice şi 4 şcoli secundare cu 360 de elevi şi 46 de
cadre didactice, toate cu predare în limba română. 21 Diplomele de absolvire
eliberate de şcolile române din Grecia, ca de altfel şi cele din Bulgaria,
nu erau recunoscute de autorităţile din ţările respective. Această situaţie
a determinat venirea acelor absolvenţi în România, fapt ce a condus la
lipsirea românilor sud-dunăreni de o elită intelectuală care să-i îndrume în
procesul de menţinere a identităţii culturale.
Evenimentele negative din istoria românilor de la sud de Dunăre după
Primul Război Mondial şi-au accentuat cursul. Aceştia au fost lipsiţi de
şcoli şi de biserici.
Un memoriu al directorului Şcolii Comerciale Superioare Române
de la Salonic, Vasile Diamandi, din martie 1920, menţiona trei cauze care
„au zdruncinat mult propăşirea chestiunei” aromânilor: plecarea italienilor
din zona Pind „fără a lăsa ceva solid şi stabil”, fapt ce a determinat
numai aţâţarea grecilor împotriva românilor; internarea aromânilor din
Macedonia în lagăre de către bulgari, închiderea tuturor şcolilor române
din Macedonia sârbească şi ruinarea multor centre româneşti precum
Magarova, Molovişte, Nijopole şi ţinutul Megleniei; neaplicarea la timp
a decretului-lege de asimilare a corpului didactic din Peninsula Balcanică
şi numirea lui în ţară. Vasile Diamandi arăta în memoriu că în anul 1920
funcţionau numai şcolile din Grecia şi Albania şi că rezolvarea problemei
bisericeşti era „cauza primordială a unei existenţe trainice şi solide a
edificiului nostru cultural naţional de dincolo”. În vederea împlinirii acestui
deziderat, propunea numirea unor miniştri plenipotenţiari şi consuli de
origine română „cu tragere de inimă”; numirea câte unui aromân pe lângă
fiecare legaţie sau consulat pentru a apăra interesele acestora; acordarea
unor burse pentru studenţii aromâni care vor studia la Atena şi Belgrad, „ca
să nu se înstrăineze”; apariţia unui ziar în limba română şi în dialect, cu
sediul la Salonic; sprijinirea accederii în parlamentele din Grecia şi Serbia
a unor deputaţi aromâni; redeschiderea şcolilor din Tesalia; clădirea unor
localuri de şcoli şi biserici „ca să convingă poporul că nu este ceva efemer”;
încurajarea aromânilor prin diferite operaţiuni comerciale (procurarea
tutunului, reprezentanţa serviciului maritim etc.); toate acestea pentru
21
Ibidem, vol. 1, f. 78-79.
31