Aromânii din AlbAniA – prezervAreA pAtrimoniului lor imAteriAl

viaţă al populaţiei aromâneşti. Impozitele grele ca şi taxele de frontieră între
Turcia şi Grecia i-au ruinat, treptat, pe păstorii şi negustorii aromâni.
Condiţii mai prielnice – sublinia Th. Capidan – au avut păstorii din
Pind, Gramoste şi Albania care la sfârşitul secolului al XVIII-lea, s-au
mutat cu turmele în Macedonia şi în Tracia, continuându-şi străvechea
ocupaţie, păstoritul, până la războaiele balcanice (1912, 1913). La câţiva
ani, însă, după aceste războaie, o mare parte a păstorilor aromâni a fost
nevoită să se lase de această îndeletnicire. Deposedaţi de livezile şi de
munţii bogaţi în păşune, necesare existenţei turmelor lor, în urma venirii
masive a refugiaţilor greci din Asia Mică, începând cu anul 1922, ei au fost
obligaţi să-şi vândă oile, caii şi catârii şi să emigreze. Cei care au rămas pe
loc, reprezentând câteva sute de mii, au continuat să ocupe aceleaşi locuri,
ca şi strămoşii lor: Epirul, Tesalia, Albania şi Macedonia. 35
Un alt învăţat care i-a cercetat pe aromâni, în perspectivă interdisciplinară,
îmbinând informaţiile a mai multor ştiinţe cu datele culese personal în cursul
numeroaselor sale peregrinări folclorice, etnografice şi dialectale, în toate
ţinuturile locuite de aromâni a fost marele filolog Tache Papahagi. Mânat
de pasiunea şi dăruirea omului de ştiinţă, dar şi de puternice sentimente
patriotice, de a-şi aduce contribuţia la lămurirea multiplelor aspecte legate
de etnia din care el însuşi făcea parte, Tache Papahagi a îmbinat magistral
teoria cu realitatea socială pe care a cunoscut-o mai bine ca oricare altul,
lăsându-se opere de referinţă, ce pot servi de model pentru cercetările
efectuate în zilele noastre asupra românilor nord şi sud dunăreni. 36
Th. Capidan care ceruse înfiinţarea în anul 1944 a unui institut de
filologie, folclor şi etnografie, era conştient de faptul că, fără a coroborare a
datelor acestor discipline umaniste tangente şi fără o cercetare comparativistă
în perspectivă geografică a fenomenelor de limbă şi cultură, nu se pot
elabora lucrări fundamentale de limbă şi cultură, nu se pot elabora lucrări
fundamentale de sinteză asupra civilizaţiei şi culturii populare româneşti.
Toate operele sale au răspuns acestui deziderat, evidenţiind afinităţile
dintre folclor, etnografie şi lingvistica.
La apariţia primului volum din Images d’ethnographie roumaine, Ovidiu
Densuşianu, fondatorul Şcolii lingvistice de la Bucureşti, preţuindu-l, în
mod deosebit, pentru concepţia, competenţa şi probitatea sa ştiinţifică, cât
şi pentru metoda de lucru utilizată, ce avea la bază aprofundate cercetări de
35
Idem, Românii nomazi, p. 145-146.
36
Tache Papahagi, Images d’ethnographie roumaine, 3 volume, 1928-1943;
Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic, Bucureşti, 1963, ed. a 2-a,
argumentată, 1974; Idem, Mic dicţionar folcloric, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979; Idem,
Grai. Folclor. Etnografie, Bucureşti, Edit, Minerva, 1981.
85