Aromânii din AlbAniA – prezervAreA pAtrimoniului lor imAteriAl

Supravieţuirea dialectelor limbii române: istro-român, megleno-român,
şi aromân, ţine de „miracolul poporului român”, a puterii de a rezista şi de
a se regenera la nivel naţional, ţine de etnogeneza românească şi de istoria
românităţii. „S-a reuşit supravieţuirea romanităţii orientale ca factor de
progres, prin supravieţuirea graiului şi a culturii şi civilizaţiei aromânilor.”
De aceea nu trebuie să se mai vorbească azi despre aromâna nordică şi
aromâna sudică, ci despre grupuri constituite în timp şi delimitate între
ele de înşişi vorbitorii lor care îşi spun fărşeroţi, grămoşteni, muzechiari,
avdelaţi, veriani, moscopoleni, etc după numele localităţilor de origine.
Românii balcanici, populaţie minoritară aflată în sânul populaţiei
majoritare greceşti, bulgăreşti, sârbeşti, albaneze au luptat pentru obţinerea
unor deziderate cu caracter naţional.
Lupta naţională a românilor balcanici s-a dus pe trei planuri distincte:
învăţământ în limba naţională, organizare bisericească proprie până
la recunoaşterea unui episcop român, şi în cele din urmă reprezentare
proporţională, pe baze etnice în diversele organisme locale. Acţiunea de
trezire a conştiinţei naţionale a început la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
culminând în a doua jumătate a secolului următor cu înfiinţarea de şcoli şi
biserici în limba română 11 , cu sprijinul Statului român.
Poporul român risipit în spaţiul sud-est european trebuia să aibă,
desigur ca centru de iradiere şi de susţinere culturală Statul român. Aşa se
gândea în secolul al XIX-lea aşa se mai gândeşte şi astăzi de către cea mai
mare parte a aromânilor.
Activitatea de susţinere a şcolilor şi bisericilor de către Statul român a
fost reluată după 1990. A fost reluată în contextul în care situaţia aromânilor
reprezintă în momentul de faţă o mare tragedie fiind supuşi/condamnaţi şi
în prezent la o asimilare continuă, chiar dacă suntem la începutul secolului
al XXI-lea.
Se încearcă de către diferite asociaţii, fundaţii, partide ale aromânilor
stoparea pe cât posibil a acestui fenomen. Aromânii consideră că susţinerea
unui învăţământ în graiul aromân, întreţinerea bisericilor lor cu slujire
tot în aromână precum şi crearea de mici muzee în care să se prezerve
elementele de patrimoniu imaterial şi mobil ar putea salva de la dispariţie
o cultură bimilenară şi a unei etnii care a rezistat de un secol şi jumătate şi
nu în condiţii uşoare.
Profesorul Max Demeter Peyfuss de la Universitatea din Viena remarca
următoarele; „Într-o viitoare Europă comună, aromânii-indiferent de ce
parte a frontierei ar trăi (căci frontierele moderne au distrus spaţiul natural
11
Theodor Burada, Cercetări despre şcoalele din Turcia, Bucureşti, 1890, p. 53.
25