Aromânii din AlbAniA – prezervAreA pAtrimoniului lor imAteriAl

5) Întreg inventarul institutului, în valoare de peste un milion lei, a
dispărut (a se vedea lista alăturată acestui memoriu, în care n-au fost
trecute obiectele noastre personale).
În afară de această mare pierdere, în deosebi a bibliotecii, celelalte
stricăciuni cauzate de războiu nu sunt atât de mari şi ireparabile.
PROPUNERI
1) Lucrări urgente: a) repararea acoperişului prin înlocuirea ţiglelor şi
lanteţilor distruşi de bombe; lucrarea va trebui efectuată înaintea începerii
ploilor de primăvară, pentru a preîntâmpina infiltrarea apei şi ruinarea
plafoanelor; b) repararea uşilor şi ferestrelor; c) punerea restului de
geamuri; d) ridicarea – cel puţin provizorie – a zidului exterior, pentru a
închide clădirea institutului şi a o feri de răufăcători.
2) Trimiterea unui delegat al Ministerului Culturii Naţionale şi al
Cultelor pentru efectuarea acestor lucrări urgente.
3) Acelaşi delegat va încheia contractul de închiriere a localului
institutului cu autorităţile militare italiene, care ocupă în prezent institutul
(Spitalul de campanie No. 581). Cât am stat la Santi Quaranta şi la Tirana
am şi început tratativele în vederea încheierii acestui contract. De altfel
clădirea Institutului a fost utilizată de către italienei încă de la 1 Mai 1941.
Suma obţinută din chirie va acoperi în parte cheltuielile de întreţinere.
4) Delegatul Ministerului va face şi demersurile necesare pentru
obţinerea despăgubirilor de război (peste un milion lei), la care Statul
Român are dreptul. El va face şi intervenţiile pe lângă autorităţile albaneze
ca porţiunea de teren transformată în stradă să revină cât mai repede
institutului, pentru a nu se creia o situaţie de fapt.
5) Pentru a nu pierde drepturile obţinute de Statul Român cu mari
greutăţi din partea Guvernului albanez, în decursul anilor precedenţi,
suntem de părere ca Ministerul Culturii Naţionale să reînfiinţeze Institutul
Român din Albania, revenindu-se asupra Decretului-Lege No. 3685/1940
(a se vedea proiectul anexat prezentului memoriu). Prin această reînfinţare
Ministerul Culturii Naţionale nu-şi ia nici un angajament material, în afară
de micile cheltuieli de întreţinere. Este deci vorba de o formă, pentru a
ne putea menţine poziţia câştigată în Albania şi în faţa autorităţilor italoalbaneze,
care, – atât cât m-am putut informa –, n-au luat cunoştinţă de
actul de desfiinţare din 1 Noiembrie 1940.
Autorităţile locale s-au arătat foarte dispuse a respecta drepturile dobândite
de Statul Român. Ar fi, cred, o greşeală dacă s-ar renunţa la aceste drepturi,
care vor putea fi – sunt încredinţat –, de mare folos pe viitor.
290