Aromânii din AlbAniA – prezervAreA pAtrimoniului lor imAteriAl

asigurarea unor baze solide viitorului neamului aromânesc ameninţat să
piară, „dând din timp în timp câte o licărire de viaţă relativ cu acţiunea
pornită din ţară”. 22
În Albania, după anul 1922, politica de asimilare a autorităţilor a dus la
închiderea majorităţii şcolilor şi bisericilor româneşti: în 1925 mai existau
trei, în 1926 se permitea numai predarea unor ore de limba română în şcolile
albaneze din centrele locuite de români, în 1927 cele trei şcoli româneşti
care mai existau au trecut sub controlul statului albanez care le finanţa iar
în 1935 funcţionau şapte şcoli primare de stat finanţate de Statul albanez,
Statul român plătind învăţătorilor respectivelor şcoli câte o indemnizaţie
lunară de 1.200 de lei.
Raportul ministrului plenipotenţiar la Belgrad, Th. Emandi, din
decembrie 1920, semnala şi el persecuţiile la care erau supuşi românii din
partea autorităţilor sârbeşti. Cea mai mare parte a preoţilor şi învăţătorilor
se refugiaseră în România şi „din bisericile numeroase ce funcţionau, abia
dacă au mai rămas câteva; iar şcolile ce mai există, chiar dacă nu sunt
închise, sunt în imposibilitate să funcţioneze, din cauza străşniciei cu care
autorităţile sârbeşti interzic intrarea cărţilor didactice în Serbia”. 23
În aprilie 1921, mitropolitul Miron Cristea, în calitate de preşedinte
de onoare al Societăţii de Cultură Macedoromână, solicita „ca factorii
hotărâtori ai ţării noastre să se îndure de fraţii lor români din Balcani şi
să le câştige faptic dreptul de a avea şcolile lor şi biserici româneşti cu
chiriarhi proprii”. 24
La Conferinţa de pace de la Paris, alături de delegaţii români au fost
trimişi şi delegaţi ai Societăţii de Cultură Macedoromâne, ai Comitetului
românilor din Valea Timocului cărora li s-au adăugat reprezentanţi ai
Comitetului pentru apărarea drepturilor culturale şi spirituale ale românilor,
constituit la Vidin în martie 1919. Aceste organizaţii româneşti au alcătuit o
serie de memorii pe care le-au înaintat forurilor Conferinţei de pace, dar ele
nu au avut urmări deosebite. Singurul rezultat pozitiv, art. 12 al tratatului de
pace de la Sèvres cu Turcia, prin care Grecia se obliga să acorde autonomie
locală comunităţilor române din Pind în probleme şcolare şi religioase, a
fost eludat prin prevederile tratatului de la Lausanne. Aplicarea prevederilor
tratatului minorităţilor de către statele din sud-estul Europei, care ar fi putut
să asigure condiţii de manifestare românilor sud-dunăreni, s-a izbit însă de
rezerve şi chiar de reacţii negative.
În timpul dominaţiei turceşti în Albania au existat 17 şcoli româneşti
22
A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 799/1923, f. 8-11.
23
Ibidem, vol. 7, Iugoslavia (1920-1930) nepaginat.
24
A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 751/1925, f. 57.
32