Aromânii din AlbAniA – prezervAreA pAtrimoniului lor imAteriAl

egulat în câmpiile Tesaliei, pentru ca primăvara să se întoarcă iarăşi
în aşezările lor fixe pe vremea aceea, cu toate că, odată cu turmele îşi
mutau familiile cu tot avutul lor mişcător” 49 . Dar oare nu poate fi acest
seminomandism la aromâni echivalent cu transhumanţa la daco-romani, cu
singura deosebire că în cazul transhumanţei plecau cu oile numai bărbaţii
iar femeile rămâneau să-şi vadă de treburile gospodăriei! În această situaţie
bărbaţii trebuiau să stea luni întregi departe de femeile şi copii lor, lucru de
neacceptat pentru familia aromână.
Modul în care se desfăşura această formă de păstorit este mai apropiat
de termenul transhumanţă atâta timp cât există o relaţie oscilatorie între
aşezarea de iarnă şi cea de vară. Această transhumanţă aparţine, în unele
cazuri „tipului numit invers în care aşezarea principală se situa la munte iar
aşezarea secundară la câmpie”. 50 Deci avea întotdeauna punct de reper un
sat fix care poseda trăsăturile specifice unei aşezări cu clima aspră situată
pe povârnişurile munţilor. Acceptarea termenului de transhumanţă aparţine
şi cercetătorului Peyfuss care diferenţiază aşezările de vară ale aromânilor
ca fiind formate din „case solide, de piatră” 51 situate la munte şi „aşezările
de iarnă de la şes cu un caracter mai mult provizoriu” 52 . La deplasările
regulate legate de transhumanţă şi la cele neregulate, ale fărşeroţilor se
mai adaugă mari mişcări de populaţie provocate de cauze politice (starea
de nesiguranţă din Peninsula Balcanică, năvălirea slavilor, stăpânirea
otomană) şi economice (păşuni pentru animale, pieţe de desfacere).
Modurile de viaţă tradiţionale ale aromânilor n-au putut nici să reziste
creaţiei statelor balcanice, deci politicii de asimilare impuse, nici să se
sustragă influenţei de adaptare la o cultură nouă.
La dacoromâni ca şi la celelalte popoare romanice, păstoritul sub forma
nomadă lipseşte. Caracteristic pentru dacoromâni sunt în principal două
sisteme de creştere a animalelor: cel practicat în cadrul unei zone cu regim
de vărare a animalelor la munte şi de iernare în satele de baştină, „sistem
de creştere a animalelor cu caracter local zonal” 53 , „bazat pe pendularea
sau deplasarea regulată la munte şi în satul de baştină, dar limitat strict la
cadrul unei anumite zone geografice” 54 şi păstoritul transhumant practicat
numai de grupe de populaţie din anumite zone (Ţara Bârsei, Mărginimea
49
Ibidem.
50
Mihaela Bacu, op. cit., p. 56.
51
Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească, Bucureşti, 1994, trad. de Nicolae
Şerban Tanaşoca, p. 15.
52
Ibidem.
53
Nicolae Dunăre, Păstoritul de pendulare dublă pe teritoriul României, în AMET
anii 1965-1968, Cluj, 1969, p. 120.
54
Ion Vlăduţiu, Etnografie românească, Bucureşti, 1973, p. 258.
94