Aromânii din AlbAniA – prezervAreA pAtrimoniului lor imAteriAl

de altfel şubredă –, excepţiile sunt rare. Spiritul de jertfă pentru crearea sa,
menţinerea de instituţii româneşti n-a existat niciodată; mişcare românească
s-a făcut numai când şi întrucât ajutoarele băneşti ale Statului român se
împărţeau cu îmbelşugare între conducătorii de pe aici.
Răzleţe şi lipsite de organizaţie, grupurile româneşti din oraşele
Albaniei sunt ameninţate să se înece în masa albaneză; le topeşte, pe de
o parte, spiritul lor utilitarist, care le îndeamnă la acomodare cu naţiunea
dominantă, pe de altă parte, politica naţionalistă a Statului albanez, care
urmăreşte şi el asimilarea alogenilor. Expuşi deznaţionalizării sunt mai
ales românii din Berat, Fieri, Luşnia, Cavaia şi Durazzo care, pe lângă
că au biserici comune cu populaţia albaneză ortodoxă, au început să se şi
încuscrească cu familii albaneze. Grupurile din Tirana, Elbasan şi mai ales
cel din Corcea îşi vor păstra însă mult timp limba lor românească.
II
Românii agricultori locuiesc în rodnicul şes al Musachiei (triunghiul
Durazzo-Berat-Valona), fiind aşezaţi în câteva cătune curat româneşti, întrun
număr mai mare de cătune cu populaţie mixtă română şi albaneză şi
pe o mulţime de mici proprietăţi izolate. Numărul lor este aproximativ de
13.000. Abia a patra parte dintre cei au pământul lor propriu, insuficient şi
acesta; covârşitoarea lor majoritate munceşte, într-o adevărată iobăgie, pe
marile proprietăţi ale beilor albanezi. În general sunt pricepuţi la agricultură
şi harnici; cu toată sărăcia în care se zbat, gospodăriile lor sunt superioare
gospodăriilor albaneze, casele lor sunt curate, îngrijite, împodobite cu
scoarţe şi ţesături. Trăind însă în grupuri mici răzleţe printre albanezi şi
departe de centrele româneşti mai conştiente, sentimentul românesc la
dânşii e foarte puţin dezvoltat, limba românească pe care o vorbesc e săracă
şi încărcată cu cuvinte albaneze.
Votarea reformei agrare de către Parlamentul albanez în 17 Aprilie
1930 şi promulgarea regulamentului pentru aplicarea ei, au trezit şi în
sânul românilor din Musachia speranţa unei îmbunătăţiri a situaţiei lor prin
împroprietărire.
Cred că această speranţă este zadarnică. Înfăptuirea reformei agrare
cere un şir îndelungat de ani, în Albania neexistând nici un fel de cadastru
sau măcar registru al proprietăţilor. Pe de altă parte, spiritul naţionalist de
care e condus regimul albanez va influenţa ca în ţinuturile rodnice să fie
plasată o populaţie albaneză, în special elemente imigrate din ţinuturile
Dibrei, Cosovei şi Giacovei din Iugoslavia. Se adaugă la acestea faptul că
Guvernul şi-a rezervat prin art. 43 al Legii Agrare, dreptul de a organiza
în şesul Musachiei exploatări agricole moderne în ferme mari, expropriind
230