Ivan Dobnik - Vilenica

Orbitor
(fragment)
Mircea Cărtărescu · 23
Până la urmă mă cufundam totuși în somn, înfășurat într-un cocon de
vise scămoase. Mă topeam în vis ca zahărul în apă, alunecam ca un cursor
pe cremaliera uitării. Tresăream uneori atât de violent, încât parcă totul se
zdruncina în mine. Alteori veneam în picaj ca un lift vechi care s-ar prăbuși
într-un puþ nesfârșit. Mutre și măști oribile, cu obrajii rupți, cu ochii ieșiți
din orbite, cu creierul la vedere mi se arătau o clipă și se topeau în câte un
răcnet de animal agonic. O voce sfioasă îmi șoptea numele, foarte aproape
de ureche. Încet, o spumă de cuvinte-imagini inunda ecranul retinelor și
cineva compunea din petele aleatorii povești și peisaje, cum le găsisem și eu
în tapetul studioului și în mozaicul de pe jos, din sala de baie. Un deget de
chiromant, cu ghiul grosolan de aur la rădăcină, se plimba-n palma visului
meu, interpreta și profețea, se-mpotmolea în riduri haotice și deodată
încercuia cu unghia câte un delușor de piele limpede, prin sticla căreia
răzbăteau copăceii venelor și arterelor. Delir acru, tocătură de ațe colorate,
gunoaie menajere în mormane – și pe neașteptate imense priveliști de
Altdorfer, oceane cu corăbii, munți albaștri cu fiare de ambră, bătălii în
care fiecare nasture și fiecare floare de crin de pe drapele și fiecare aluniță de
pe fețele oștenilor erau vizibile ca sub o lupă orbitoare. Cetăți de marmură,
abstruse, cu coloane răsucite și ferestre rotunde ca-n Desiderio Monsú.
Carcere ca în Piranesi. Amurguri prăbușite peste construcții depopulate,
severe și singure, în jurul cărora mă rotesc în zbor lent, trecând foarte
aproape de mascaroanele de sub acoperi ș, alternând cu ferestre incendiate
pe care scrie HARDMUTH. În seara închegată ca sângele, marmura însăși
devine brună, cu geometria scoasă-n relief de dungulițe roșii. Astfel de
dungi și panglici de lumină de seară tivesc frunzele de acant din imensele
capiteluri, șerpii de piatră din părul gorgonelor, sfârcurile și părul pubian
al atlașilor vii, estropiați, care susțin balcoanele. Trec, mărunt ca un purice,
pe sub imense porticuri, pătrund în săli cu pardoseala dulce, mozaicată,
sub cupole înalte până la stele, rătăcesc prin labirinturi de camere cu
tapet cu desen sinuos, ies prin uși de cristal, pentru o nouă scufundare
în afazie, neînțelegere, delir și dejecții. Jungle cu ochiuri de apă limpede,
mlaștini cu viziuni de cetăți eterne: cartografia de-atunci a visului meu.
Și-n viața din vis îmi aduceam aminte de alte vise. Știam: în construcția
asta roz, ca din cuburi pentru copii, mai fusesem odată. Mai avusesem
odată un păianjen complet transparent rășchirat în palma mea, greu ca
o sferă de cuarț, doar cu punga de venin pulsându-i, smarald, în pântec.
Mai strânsesem odată ochii, orbit de flacăra zorilor, într-una din radele
acestei imposibile Veneții. Existau canale între vise, ele comunicau așa
cum construcțiile din București comunicau toate unele cu altele, așa cum
fiecare zi a vieții mele, la distanță de ani sau de luni, sau de o singură
noapte, se lega prin tuburi filiforme, insesizabile, de toate celelalte. Dar