Ivan Dobnik - Vilenica

salonul nouă, lăuze
intru în salonul nouă cu o oaie atîrnată de gît.
înaintez greu,
oamenii de pază m-au luat drept preot
și se ţin întruna după mine
și ca pe o cruce îmi tot ridică oaia
și-o sărută pe bot
și oaia asta speriată ascunzîndu-se în hainele mele ca-n iarbă
o face pe tlinda să rîdă în hohote.
înainte să se ridice din pat
am văzut cum și-a aranjat puţin bătăile inimii de parcă
și-ar fi aranjat pe sub masă o fustă de moroșancă.
lăuze-lăuze, deasupra chiuvetei o bucată de aer stătut
pe care asistenta o tot împunge cu acul. șșșșt,
oaia de la gît a adormit, ca niște lilieci
celelalte femei stau atîrnate cu capetele-n jos,
să nu se tulbure laptele.
lăuze-lăuze, din bucata aceea de aer nu iese nimic.
mă așez pe marginea patului și din compotul pe care-l deschid
se prelinge mai întîi cafeaua.
ca un mic lan de buruieni
laptele praf a năpădit etajera
și ţine umbră în salon și-n umbra aceasta
tlinda ademenind cu masaje celălalt lapte.
văd bine : e tristă și nedumerită
și-mi face semn s-o ajut
și-atunci îmi strecor capul sub plapumă
și îmi strecor capul sub capot și odată ajuns la înălţimea sînilor
îmi lipesc urechea și ascult și cum n-aud nimic
îmi zic cine știe poate că laptele de mamă nu sună
și-atunci prind încredere și apăs sînii de cîteva ori
și sfîrcurile pocnesc ca degetele
dar în afară de-un aer proaspăt care îmi dă direct în ochi
nimic, nici o picătură.
nu-i bai, îi șoptesc tlindei, nu-i bai
și încurajările mele ca niște sarmale îi pătează capotul.
e tîrziu acum, du-te mai bine
și eu știu după roșeaţa ei
că e acum vremea alăptatului și dau să mă ridic
cînd ca la un semn în salonul nouă începe viaţa:
Dan Coman · 79