Ivan Dobnik - Vilenica

Mircea Cărtărescu · 25
sfârșea când găseam în bucătărie, culcat la picioarele bătrânului răcitor, un
mare cadavru legănat de curenți. Femeia cangrenată de sare umplea toată
podeaua de ciment mozaicat. Fustele i se topiseră și se-ncâlciseră cu brădet
de mare ca o pastă, ca un jeleu cafeniu. Mașina de gătit i se-ncrustase întrun
șold, iar părul i se-ncurcase-n perdeaua cu fluturi de fundă. Patru–cinci
metri să fi avut marea statuie putredă, înfășurată în cârpe.
Mă trezeam abătut, frustrat ca un amnezic care nu-și poate aminti cine e.
Încercam să retrăiesc zone vaste și moarte ale minții mele. Pe mediul de
cultură al talamusului meu, acolo între hipocamp și amigdală, se ridicaseră
câteva clădiri butaforice. Deasupra aveau marea lumină boreală a cortexului.
Recapitulam: de la nașț tere până la doi ani – pe Silistra, o stradă de mahala
din cartierul Colentina; de la doi la trei ani – la bloc, în Floreasca, lângă
un garaj; de la trei la cinci ani – la vilă, tot în Floreasca, dar pe o frumoasă
și tăcută alee, cu nume de compozitor italian. Apoi, în Ștefan cel Mare, în
marele bloc lipit de Miliție. Astea erau compartimentele uitate ale cochiliei
mele, construite unele după altele, ca un șir de țeste tot mai voluminoase,
de mintea mea, și lăsate în urmă să se carieze ca niște măsele, până la
gingia sângerândă. Știam că locuisem acolo, păstram câteva imagini încă,
dar nici o trăire, nici o emoție, nimic adevărat. Cele trei–patru clădiri erau
ca dinții strâmbi din proteza mamei, neinervați și neirigați de ațișoarele
venei și arterei. Plastic, plastic ordinar și stupid. Bănuiam că ușile lor erau
doar gravate în pereți, că interioarele erau pline, masive, ca umplutura din
bomboanele praline, deci că totul era o grosolană imitație de bâlci. Dar
dădeam târcoale acestor edificii tot mai încăpățânat, căci ele erau totuși
singurele repere în căutarea asta. Încercam să reconstitui animalul meu
cerebral în ciudatul lui balet prin timp, pipăind bosele clădirilor succesive,
țestelor succesive în care se adăpostise, clădite din balele lui calcaroase.
Răbdător, cărnița minții zidise camere și acoperișuri, peisaje și fapte.
Crescând, le părăsise uscate și goale ca țestele îngălbenite de câini, pe
maidane, sau ca interiorul curat, de cauciuc, al capetelor de păpuși.