O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

108
înainte ca fătul să primească «suflet»”.4 La începutul secolului al XIX-lea, primele
state americane au interzis avortul, după momentul în care apăreau mişcările fetale.
Avortul era considerat infracţiune. Se admiteau însă excepţii în scopul salvării vieţii
mamei. La începutul secolului XX, Biserica Catolică a reînceput să condamne
vehement avortul, indiferent de momentul sarcinii. Nu mai sunt luate în seamă
riscurile „salvării vieţii mamei şi a copilului”.
În aceeaşi perioadă, mişcările feministe americane au impus conceptul
„maternitate voluntară” („voluntary motherhood”), ce desparte viaţa sexuală de
procreare. La începutul anilor ’60, un alt concept, planificarea familială (family
planning) mută atenţia dinspre autonomia femeii spre controlul naşterilor. Pe acest
fundal, al creşterii conştiinţei asupra drepturilor femeilor, organizaţiile feministe
solicită legalizarea avortului.
În secolul XX, URSS a fost prima ţară care a legalizat avortul (în 1920). Norme
restrictive au fost impuse în spaţiul sovietic în perioada 1936 – 1955. După acest an,
majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, aflate după cortina de fier, au urmat
modelul sovietic. România, îngrijorată de reducerea populaţiei, urmare a regimului
liberal, a aplicat o politică de control a populaţiei, începând cu 1966. A fost singura
ţară din blocul comunist, care s-a abătut de la modelul sovietic, elaborând un sistem
legislativ antiavort. Toate aceste legi şi decrete au fost abrogate în decembrie 1989.
Multe dintre ţările foste comuniste au restrâns libertăţile proavort după căderea
cortinei de fier. Cu toate acestea, ratele asociate acestui flagel, în toată Europa de
Est, au rămas foarte înalte. Singura ţară care a adoptat o legislaţie antiavort este
Polonia (1993).
Ţările scandinave au început liberalizarea legislaţiei avortului în 1930. Prima
ţară necomunistă care a legalizat avortul la cerere a fost Japonia (1948). A urmat
Marea Britanie (17 octombrie 1967), după care multe ţări din Comunitatea naţiunilor
britanice (Commonwealth) şi-au asumat acest model. În 1967, pentru prima dată, a
fost legalizat avortul în Statele Unite, în statul Colorado. După adoptarea deciziei
Curţii Supreme în procesul Roe vs. Wade, în 1973 - prin care embrionul uman, până
la 28 de săptămâni, nu se mai bucura de protecţia constituţiei americane -, avortul a
fost legalizat în toate celelalte 50 de state americane. După aceea, multe ţări din
Europa occidentală au urmat această cale: Danemarca - 1973, Austria – 1974,
Germania Federală – 1974, Suedia – 1974, Franţa – 1975, Norvegia – 1975, Islanda
– 1975, Grecia – 1978, Italia – 1978, Portugalia – 1985, Spania – 1985 şi Belgia –
1990.
Cercetători americani au arătat că legalizarea avortului a condus la creşterea
numărului cazurilor de boli cu transmitere sexuală (BTS) cu aproximativ 25%. Un
studiu efectuat de John Klick şi Thomas Stratmann, ambii de la Universitatea
Mason, Virginia, evidenţiază că prin legalizarea avortului „au fost oferite noi motive
de angajare într-o relaţie sexuală riscantă”. În acelaşi timp, costul avortului a scăzut.
4 Scripcaru, Gh., op. cit., p.108