O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

169
Dumnezeu. Pornind de la acest argument, Sfântul Toma oferă trei tipuri de raţiuni,
care exclud sinuciderea din sfera omului. Orice fiinţă, născută din iubire şi cu iubire
de sine, tinde să supravieţuiască şi să-şi lărgească existenţa. De aceea, gestul de a
accepta moartea vine împotriva naturii sale. Sinuciderea este îndreptată împotriva
naturii, împotriva dreptăţii şi împotriva carităţii. Persoana umană, pe de altă parte, se
defineşte şi prin calitatea relaţiilor sale cu comunitatea. Omul este creat ca o fiinţă
singulară, dar are datoria de a deveni, prin deschidere, o componentă a unei
comunităţi. Cel care se ucide pe sine face o nedreptate celor din jur. Reneagă, în
felul acesta, raportul de justiţie şi de caritate faţă de aproapele său.
Pornind de la învăţătura Scripturii, prin care viaţa este înţeleasă ca un dar
dumnezeiesc şi nu ca un merit al omului, sinuciderea este înţeleasă ca o uzurpare a
dreptului „donatorului”, a lui Dumnezeu. Omul, în felul acesta, dovedeşte
nerecunoaşterea stăpânirii lui Dumnezeu. Omul a fost creat ca un individ, iar
umanitatea sa se exprimă în relaţie cu ceilalţi. El este o parte a comunităţii căreia îi
aparţine.
Dorinţa de a înlocui „răul cel mare” al suferinţei, cu „cel mic” al morţii, nu are
o motivaţie care să se susţină. În tradiţia filozofică şi religioasă, moartea este
considerată răul cel mai mare al acestei vieţi. În nici un moment, suferinţele vieţii nu
întrec daunele produse de moarte. Credinciosul, susţinut de credinţa şi adevărurile pe
care şi le asumă, înţelege să se realizeze pe sine, ca un proiect al lui Dumnezeu. Nu
există lege „naturală”, în afară de voinţa care l-a creat. Dificultăţile, suferinţele vieţii
trebuie înţelese ca o cale de izbăvire.
2.1 Eutanasia şi avortul
Viaţa umană, în orice stadiu ar fi, pornind de la demnitatea şi valoarea ei
inerentă, trebuie protejată din momentul concepţiei până în cel al morţii naturale.
Civilizaţia modernă, o dată cu legalizarea avortului, a devenit mult mai permisivă
faţă de păcatele şi crimele îndreptate împotriva demnităţii vieţii. Avortul, prin
efectele sale, poate fi pus alături de alte fenomene, cum ar fi violul, abuzarea
copiilor sau terorismul. Toate aceste atitudini antiumane alcătuiesc cadrul propice
dezvoltării unei culturi a morţii, care se amplifică ameninţător. Societatea
contemporană creează numeroase avantaje acestor atitudini nespecifice omului.
Avortul şi eutanasia s-au influenţat reciproc, ambele dezvoltându-se din lipsa de
respect faţă de viaţa umană. Când a fost legalizat avortul, promotorii acestui sistem
legislativ şi-au justificat atitudinea susţinând că la practica avortului se va apela ca la
o ultimă soluţie. Treptat, peste tot în lume a fost adoptată o legislaţie tot mai liberală,
iar metodele abortive s-au înmulţit. Astfel la metodele „clasice” se adaugă, an de an,
altele noi, prin care embrionul este atacat încă din primele momente după concepţie.