O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

122
Cei de la 1 la 3 ani se aflau în aria Ministerului Sănătăţii. Marea majoritate a
acestora fuseseră abandonaţi la naştere. De multe ori, în spiritul manipulatoriu al
vremii, foarte mulţi copii, care fuseseră abandonaţi din motive sociale, apăreau în
acte drept „cazuri medicale”.
Cei consideraţi „normali”, cu vârsta cuprinsă în intervalul 3-18 ani, erau
transferaţi în casele de copii patronate de Ministerul Învăţământului şi de cel al
Muncii. Copiii, diagnosticaţi cu diferite handicapuri, erau internaţi în instituţii
speciale. Cazurile cu deficienţe mintale sau grave handicapuri fizice, în care copiii
nu putea fi „folositori”, trebuiau, în viziunea determinist-materialistă, ţinuţi separat.
Ideologia vremii făcea o netă deosebire între oamenii „productivi” şi oamenii
neproductivi. Marea majoritate a celor suferinzi sau cu handicap erau „uitaţi” în
aceste instituţii, condamnaţi, într-un fel, la moarte. O parte dintre cei cu handicap
fizic şi mintal erau repartizaţi mai degrabă Ministerului Muncii decât celui al
Sănătăţii sau Învăţământului. Statul urmărea dinadins să-i aducă, printr-o educaţie
sumară, la statutul de cetăţeni productivi. Ministerul Muncii nu avea de fapt
specialişti pentru a se ocupa serios de aceşti copii cu handicap, dintre care mulţi ar fi
putut fi recuperaţi cu adevărat. Programele terapeutice sau de recuperare nu puteau fi
aplicate în aceste instituţii, cărora le lipsea total căldura umană.
După 1990, foarte multe societăţi şi fundaţii din străinătate au oferit sprijin
material şi uman copiilor instituţionalizaţi. Au fost renovate şi igienizate clădirile şi
au fost aplicate programe de pregătire şi îngrijire în mod profesionist. Începând cu
1991, au apărut primele măsuri legislative în sprijinul oamenilor cu handicap (Legea
53/1991 şi 57/1992). În martie 1993, a fost înfiinţată prima instituţie care se ocupa
de activităţile pentru protecţia copilului, Comitetul Naţional pentru Protecţia
Copilului (CNPC). Acest organism a elaborat Planul Naţional de Acţiune în
Favoarea Copilului, în decembrie 1995, document care trasa principalele linii ale
politicii de îngrijire şi protecţie a copilului. În februarie 1997, a fost înfiinţat
Departamentul pentru Protecţia Copilului (DPC), prin reorganizarea CNPC şi a
Comitetului Român pentru Adopţii (CRA).
Marea majoritate a copiilor instituţionalizaţi, arată un studiu făcut în 1991, au
fost internaţi din motive medicale.14 Ei proveneau din familii de rromi, din cele cu
mai mulţi copii şi sărace sau din cele cu un nivel scăzut de educaţie. Un număr
însemnat fuseseră abandonaţi de femei necăsătorite. De asemenea, au fost
instituţionalizaţi foarte mulţi copii cu handicap, fiind numiţi în limbaj popular „copii
întârziaţi”. În 1993, exista chiar în statisticile oficiale o cifră record – 158.078 copii
instituţionalizaţi.15 Situaţia lor s-a ameliorat cu întârziere. Abia după 2000 numărul
lor a scăzut. Guvernul a aplicat mai multe programe, prin care, conform datelor
oficiale, marea majoritate a acestor copii au fost fie reintegraţi în familiile din care
proveneau, fie au fost daţi spre îngrijire asistenţilor maternali.
14 Ibidem, p. 247
15 Ibidem