O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

ORGANIZAŢIILE PRO-VITA
1. Promotorii mişcării pro-vita
Capitolul X
175
Activitatea pro-vita în România nu are nici pe departe dimensiunea pe care o
cere realitatea tristă a avortului şi a copiilor părăsiţi de părinţi. Ani în şir, după 1990,
presa, atât cea românească, dar şi cea străină, au adus în atenţia opiniei publice
situaţii şi cazuri dintre cele mai îngrijorătoare şi stranii.
Aspectele acestei inerţii sunt multiple şi se cer a fi analizate cu răbdare şi
îngăduinţă. În primul rând, e firesc să reamintim că urmele celor 50 de ani de
comunism nu s-au şters, nici din câmpul realităţii social-economice, nici de la
nivelul mentalităţilor şi al stării morale. Schimbarea, de la un sistem centralizat şi
autoritarist, la unul clădit pe valorile democraţiei, a produs crize sociale şi blocaje de
infrastructură. Această faţă vizibilă a realităţii are un corespondent, cel puţin cu
aceeaşi configuraţie a proporţiilor, la nivelul mentalului, sau, mai adânc, al viziunii
despre viaţă. Jumătate de secol de ateism a atras confuzii fundamentale. Efectul lor a
generat stridenţe, care întunecă tot câmpul realităţii.
Eşecul politicilor demografice, iniţiate de regimul comunist, în perioada
1957-1989, nu şi-au stins efectele. Începând cu anii ‘80, atât familiile, cât mai ales
copiii au avut mult de suferit de pe urma declinului economic. Ritmul foarte rapid al
schimbărilor sociale, petrecute după 1990, a creat un bun cadru de manipulare a
valorilor. De cele mai multe ori, vocile câtorva lideri de opinie pro-vita ori au fost
reduse la tăcere ori mesajele lor au fost distorsionate, creându-se impresia că reînvie
ideologiile regimului comunist.
Poetul Ioan Alexandru, un suflet cu mare credinţă, ataşat valorilor Bisericii şi
Tradiţiei, scria, în anii cei mai grei ai dictaturii (1985): „Căsătoria nu-i un loc
lesnicios de a câştiga plăceri, nici o asigurare a neputinţelor de la bătrâneşte, ci este
comuniune şi dăruire. Scopul căsătoriei este desăvârşirea personală a soţilor şi
procreaţia. Şi totuşi, în lumea postmodernă, tot mai multe familii nu-şi doresc copii.
Sunt şi familii sterile, care nu pot face copii, de aceea trebuie precizat faptul că sexul
nu este numai pentru copii şi pentru comuniune. Este un mod de a-şi manifesta
dragostea soţii, unul faţă de celălalt. Din această perspectivă, scopul final al relaţiei
conjugale nu este numai procrearea, şi nici împlinirea personală, ci lucrarea
reciprocă a soţilor la mântuirea lor. Unii argumentează atitudinea lor potrivnică
poruncilor cu faptul că nu au mijloacele necesare pentru a creşte copii, nu au o casă
a lor. Din nefericire însă, la spatele tuturor acestor argumente stă un egoism dus