O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

Capitolul VII
115
EŞECUL POLITICILOR DEMOGRAFICE
COMUNISTE
1. Legislaţia avortului
În perioada comunistă, România s-a dovedit a fi un caz aparte, în spaţiul
ţărilor-satelit ale URSS-ului. La începutul anilor ’60, au început să fie vizibile
eforturile liderilor comunişti de la Bucureşti de a lua distanţă faţă de Moscova.
Adoptarea unei legislaţii restrictive, în legătură cu avortul, poate fi înţeleasă mai
degrabă ca făcând parte din această strategie, decât ca o măsură justă în apărarea
dreptului la viaţă al persoanei umane. În 1957, avortul fusese liberalizat, după model
sovietic. Abia în această măsură se pot distinge intenţiile reale ale regimului
comunist, care a intervenit cu violenţă, ocultând mentalităţile unei lumi creştine
aşezate. Avortul la cerere fusese reintrodus în URSS în 1955, iar în celelalte state
din spatele cortinei de fier, în 1956. În 1966, la un an de la instalare, noul lider al
PCR, Nicolae Ceauşescu, prin Decretul 770 din 1 octombrie 1966, lege care
individualizează situaţia din România, avortul putea fi practicat în câteva cazuri de
excepţie: 1) sarcina punea viaţa femeii în pericol, stare ce nu putea fi înlăturată prin
alt mijloc; 2) unul din părinţi suferea de o boală gravă care se transmite ereditar sau
care determină malformaţii congenitale; 3) femeia însărcinată prezenta grave
invalidităţi fizice, fiziologice, psihice sau senzoriale; 4) femeia avea vârsta de peste
45 de ani; 5) femeia a crescut 4 copii pe care îi avea în întreţinere; 6) şi sarcina era
urmarea unui viol sau a unui incest.
Această poziţie a României a trecut neobservată în Occident, unde problema
liberalizării avorturilor era pusă tot mai insistent în acea perioadă. De altfel, un an
mai târziu, în 1967, Marea Britanie a deschis seria ţărilor euopene care au legiferat
avortul la cerere.
De fapt, numeroasele legi, decrete şi alte acte normative, care au fost date în
perioada 1966-1989, nu au urmărit scopul declarat de a acorda familiei şi omului un
statut în conformitate cu valorile umane. Statul autoritar a încercat mereu o
restructurare a societăţii, urmărind, prin nenumărate legi, edificarea noii ordini
sociale şi economice. În felul acesta, statul a pătruns tot mai mult în perimetrul
familiei, influenţând relaţiile interumane la nivel familial şi social. Prin strategia
schimbărilor radicale s-a urmărit distrugerea instituţiilor tradiţionale şi înlăturarea
normelor şi valorilor sistemului social anterior. Noua ideologie marxist-leninistă a
impus, până la urmă, noi valori la nivelul familiei.