O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

129
relaţiilor interumane. Devin din ce în ce mai mult prizonierii unor proiecte
concepute pe ideea măririi calităţii vieţii, în sensul creşterii confortului mai ales. În
acelaşi timp, scade importanţa familiei întemeiată pe actul căsătoriei. Prind rădăcini,
în felul acesta, noi mentalităţi, care evidenţiază toleranţa socială crescută. Se impun
tot mai uşor normele care reglementează cuplurile consensuale. Aceste norme au
deja o acceptare generală. Emanciparea femeii se produce în acelaşi timp cu o
acceptare socială mai largă a relaţiilor extraconjugale. Şi acest fapt ne arată că
feminismul nu poate fi bine înţeles, dacă nu sunt luate în calcul consecinţele lui
nefaste.
În familia modernă scade importanţa copiilor. Actul de procreaţie devine un act
de reproducere, iar naşterea copiilor este guvernată de o viziune materialistă,
centrată pe conceptul „controlului”, aidoma cu cea promovată de statele comuniste.
În sistemul „familiei nucleare”, cu dimensiuni reduse, neliniştile schimbărilor se
resimt mai uşor. În felul acesta, creşte pericolul instabilităţii. Această stare conduce
la creşterea numărului de divorţuri, la scăderea numărului de căsătorii şi la
diminuarea importanţei copiilor. Intrată în acest ritm, societatea se arată tot mai
deschisă la noile mentalităţi, ceea ce face ca şi legislaţia în acest domeniu să se
modifice, ceea ce conduce până la urmă la instituţionalizarea noilor orientări.
2. Evoluţia familiei româneşti în secolul XX
Lumea românească s-a modificat mai greu în modernitate, iar evoluţia ei poartă
amprenta schimbărilor petrecute în zona Europei Centrale şi de Sud-Est. Procesul de
modernizare, cu tot cortegiul schimbărilor sociale, a devenit mai evident în perioada
interbelică şi s-a accentuat după cel de-al doilea război mondial.
Până la începutul secolului XX, România a fost o ţară eminamente rurală. În
1831, în Ţara Românească şi Moldova, doar un procent redus de populaţie (6,5%)
locuia la oraş.5 Urbanismul s-a instalat mai bine, în câteva locuri, abia după primul
război mondial. Populaţia puţinelor oraşe a crescut mai ales după prima jumătate a
secolului XIX. În perioada interbelică, gradul de urbanitate a sporit, dar într-un ritm
cu multe sincope. Procesul înnoirii a fost în mod direct determinat de realitatea
economică, aflată în vădit progres, şi de evenimentele istorice globale, între care cele
două războaie au avut o importanţă capitală. Populaţia oraşelor a crescut mai ales
prin migraţie, fenomen ce a influenţat cu predilecţie oraşele mici. Între oraşele mari
şi celelalte, au existat totdeauna decalaje foarte mari la toate capitolele.
Industrializarea agresivă, resimţită mai ales după 1948, a accentuat fenomenul
de urbanizare. Populaţia de la oraşe a crescut. În perioada 1948-1966, populaţia
urbană a evoluat de la 23,4% la 38,3%. Expansiunea urbană s-a accentuat, după
1966, şi mai ales după reforma administrativă din 1968, când 53 de comune au fost
„decretate” oraşe.
5 Abraham, Dorel, Introducere în sociologia urbană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 205-210