O viziune asupra vietii - Asociația Pro-vita

120
determinată de o proastă nutriţie şi de o dezvoltare musculară inadecvată, constituia
una din cauzele majore ale mortalităţii infantile. Numărul mare de copii (0-1 an)
morţi a fost asociat de specialişti cu malnutriţia maternă.9
Costurile vieţii în ansamblul societăţii au variat mult, fiind determinate de
condiţii specifice. Şi nevoile pe persoană erau diferite, fiind în strânsă legătură cu
nivelul educaţional şi cultural. Un factor ignorat de statisticile oficiale era costul
educaţiei unui copil. Cu toate că învăţământul era gratuit, familiile care aveau copii
la liceu erau împovărate cu cheltuieli suplimentare. Aceste cheltuieli se amplificau
în cazul învăţământului superior. În societatea comunistă, educaţia şi învăţământul
ofereau o cale de acces la poziţii sociale importante. De aceea familiile făceau mari
cheltuieli pentru a oferi copiilor asemenea condiţii. Accesul la poziţiile superioare
ale ierarhiei sociale depindea de titlurile academice obţinute sau de capitalul politic.
Începând cu anii ’70, după o perioadă în care în aparatul politic şi administrativ nu
se punea accent pe nivelul educaţiei, accesul la capitalul politic presupunea un grad
ridicat de educaţie. Nivelul educaţiei devenise criteriu de bază al ascensiunii sociale.
Numărul copiilor înscrişi în grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale a crescut constant,
începând cu 1966, până la începutul anilor ’80. În aceeaşi proporţie a crescut şi
numărul învăţătorilor şi profesorilor. Până în 1982, serviciile pentru îngrijirea
copiilor în creşe şi grădiniţe au fost gratuite, după care s-a trecut la programe de
autoconducere şi „autogospodărire”, sistem care funcţiona la nivelul întregii
economii. Părinţii, până la urmă, trebuiau să asigure o parte din costuri. În aceste
condiţii, numărul copiilor care frecventau grădiniţele a scăzut constant, iar calitatea
serviciilor asigurată de creşe şi grădiniţe s-a deteriorat continuu. După 1985,
calitatea lor a scăzut dramatic. Îngrijirea şi supravegherea copiilor revenind în mare
măsură familiilor, s-au amplificat cheltuielile părinţilor. Bunicii, pentru că asigurau
asemenea „servicii”, au devenit foarte apreciaţi în familiile cu copii. Multe familii, ai
căror capi proveneau din mediul rural, îşi lăsau copiii la ţară. Aceşti copii nu se
mutau la oraş decât atunci când urmau să intre la şcoală. Pensionarii, în ultimii ani ai
regimului comunist, se ocupau mai ales cu aprovizionarea cu alimentele necesare
traiului zilnic, ei fiind cei care formau, în principal, cozile de la magazine.
Acest lucru poate fi privit şi ca un fapt pozitiv, căci a impus o prezenţă mai
mare şi mai activă a bunicilor în familiile tinere. În felul acesta, mentalităţile
specifice familiei tradiţionale au supravieţuit, iar educaţia în familie s-a înteţit,
devenind mai bogată prin aport afectiv şi moral.
Începând cu anii ’80, învăţământul a devenit mai puţin riguros şi performant.10
Funcţionarea sistemului din învăţământ crea probleme atât copiilor, cât şi părinţilor.
La nivelul populaţiei se crease o stare de nemulţumire legată de serviciile prestate de
şcoală. De aceea, pentru a face faţă rigorilor examenelor (admitere în liceu, treaptă,
admitere în facultate), familiile cheltuiau suplimentar mari sume de bani. Procesul
9 Ibidem, p. 152
10 Ibidem, p. 88